Convorbiri telefonice
de Roberto Bolaño, Editura Leda
Tradus în România cu cel puțin cinci cărți până acum, prozatorul Roberto Bolaño (un excelent poet, totodată) mi se pare revelația literară a acestor ani în care în România s-a tradus mult, iar uneori chiar și te miri ce. Grație câtorva editori atenți, până în prezent au apărut din opera acestui scriitor mort la doar 50 de ani (în 2003) volumele „O stea îndepărtată“, „Nocturnă în Chile“, „Târfe asasine“, „Anvers“ și cartea pe care o prezint azi, „Convorbiri telefonice“, ultimele două la Editura „Leda“, parte a Grupului Editorial Corint. Tot la „Leda“ se află în lucru romanul „2666“, unul dintre cele mai bine cotate de public romane sud-americane, despre care am aflat că a fost pe locul 3 într-un top al ultimilor 25 de ani, după romanele lui Marquez, „Dragostea în vremea holerei“, și Llosa, „Sărbătoarea țapului“. Avem așadar motive întemeiate să așteptăm cartea tradusă de Dan Munteanu Colan, cel care a tălmăcit și cele 14 povestiri din „Convorbiri telefonice“.
Ca de obicei, lumea lui Bolaño este una populată de indivizi stranii confruntați cu situații speciale sau aparent periculoase. Unii dintre ei scriu și aspiră la gloria literară în vreme ce sunt urmăriți de poliție sau de asasini plătiți, poartă discuții intense despre literatură și artă, au iubiri eșuate și dispar pe neașteptate în misterul propriei vieți. Ceea ce izbește la lectura prozelor lui Bolaño, un maestru al eschivei și al echivocului bine dozat, este felul metodic în care înaintează în subiectul prozelor sale, precum și o aparentă detașare față de subiect și de personaje, fina orfevărie a scrisului său. Finalurile prozelor sunt întotdeauna neașteptate, după ce încordarea cititorului a ajuns la maximum, ca în „Enrique Martin“, povestea unui poet ratat, care se sinucide după ce lasă un teanc de poeme epigonice, dar și câteva desene misterioase, cifre pe pereții camerei unde locuia. În „O aventură literară“, un story cât se poate de banal, personajul principal, un autor de oarecare succes, se vede comentat în presă de idolul său literar, dar bănuiește că acela îi joacă o farsă. Tensiunea crește, până
într-un final, când totul se depresurizează brusc, în lumina evidenței care arată că temerile prozatorului erau total nejustificate.
Când nu scrie despre oameni preocupați de succesul literar, o temă majoră a scrisului lui Bolaño o reprezintă lumea misterioasă a femeilor prinse în rețeaua unor relații mai mult sau mai puțin complicate. „Clara“, „Joanna Silvestri“ sau „Viața Annei Moore“ sunt exemple remarcabile ale tipologiei preferate a lui Bolaño, aceea a femeilor care își trăiesc viața într-o sarabandă de sentimente și emoții, nu puține misterioase și chiar periculoase. Chilian fiind, Bolaño nu putea rata acea tematică socială atât de disputată în țara loviturii de stat a generalului Pinochet, cel care l-a lichidat pe liderul socialist Salvador Allende. Chiar dacă nu la modul explicit, Bolaño revine mereu asupra acestei pagini sângeroase din istoria chilienilor prin personajele sale exilate și care își amintesc cum au scăpat din iadul dictaturii. „Detectivii“ este una dintre prozele autobiografice, în care putem ghici elemente ale detenției sale reale (autorul a fost arestat de poliția lui Pinochet, dar a scăpat cu complicitatea unor amici care lucrau acolo), dar acest pasaj din viața autorului apare și în „Târfe asasine“, în povestirea „Carnet de bal“. Roberto Bolaño este, nu doar după părerea mea, unul dintre marii autori de proză contemporană și este de crezut că, dacă ar fi trăit mai mult, ar fi fost aclamat pentru literatura sa artistică, lucidă, traversată de o necurmată tristețe. Nu întâmplător, volumul de față poartă un moto din Cehov, unul dintre scriitorii săi preferați: „Cine poate înțelege groaza mea mai bine decât dumneavoastră?“.
