Sunt necredincioasă. Dar plină de speranţă. Aşa că luni, spre după-amiază, am plecat să mă mântuiesc. Sau măcar să încerc.
Biserica de Argint e undeva prin România, într-un oraş foarte mare. Ca să ajungi la ea trebuie să mergi tot înainte atunci când intri în oraşul respectiv, apoi să faci dreapta, stânga, stânga, iar dreapta… Cine mai ştie? Necunoscute sunt căile Domnului. Numai cei drepţi le pot afla şi reţine. Fiindcă aceia sunt cei care se duc foarte des să-L găsească.
Acest locaş de cult e obscur. Doar nişte uşi mari şi argintii, precum şi o rampă stau mărturie că ea există de acolo, de undeva din stradă. Ca să-i trec pragul, a trebuit să stau la coadă. Nu, nu se dau sarmale şi nici vin gratis. Iar moaştele nu sunt aduse acolo, fiindcă mortul nu poate crea ceea ce numai o fiinţă vie poate. Mai mult, ca să intru şi să stau la coadă, plătesc. Şi nu-i leul ăla verde pe care-l bag într-o cutie, ca apoi preotul să-l ia şi să-l conducă în buzunar, pe sub sutană.
Împărtăşania dinainte
Şi pe dinăuntru, căile sunt necunoscute. Dacă într-o biserică obişnuită poţi să vezi altarul din uşă, ei bine, aici nu. Aici intri, faci dreapta, apoi stânga, şi ajungi în naos. În faţa ta e un butic. Lumea stă sprijinită în cot de-a lungul lui. Apa e sfinţită cu picături de alcool care sunt şi ele sfinte, la rândul lor, în Rusia, Germania sau Tennessee. Bărbaţi îmbrăcaţi în alb, asemănători cu îngerii, scot licoarea din nişte dulapuri mari cu geamuri transparente şi o dau păcătoşilor. Şi cum nu puteam să merg spre altar impură, m-am împărtăşit şi eu.
La dreapta, dacă te întorci, ochii îţi cad pe sfinţii de pe pereţi. Unii sunt vii, alţii morţi. Figurile lor sunt accesorizate cu câte un joben, o ţigară sau un instrument drăcesc (şi nu vorbesc de vioara lui Paganini). Sfinţii te îndeamnă să te uiţi în sus. Nişte bare de metal argintiu se unesc pe tavan în nişte cruci diforme, posedate, parcă. Lumina e puţină spre deloc. Câteva candelabre imense atârnă şi sfinţesc, totuşi, încăperea, desenând în jur chipurile celorlalţi enoriaşi.
Sunt oameni tineri şi bătrâni. Părinţi cu copii, veniţi şi ei să se sfinţească. Bătrâni care au mai fost şi au uitat şi vor să vadă iar. Lângă mine, stă Părintele. El m-a convins să vin. Mi-a zis că n-am să regret şi că voi crede. Fiindcă îl cred în primul rând pe el, am venit.
Mijloacele mântuirii
Altarul e luminat din spate de pătrăţele electronice pe care se plimbă lumini. Desenează nume, forme, flăcări, figuri. Pe el, tronează mijloacele de mântuire: cutii rotunde, discuri de metal, alte cutii legate cu nişte sârme şi unele care au multe dreptunghiuri mai mici pe ele, colorate în negru şi alb.
Se face linişte. Primul apostol care-I prevesteşte venirea intră. E un apostol din Brazilia şi e singur, dar se descurcă bine cu predica. După el, urmează alţi patru. Ei vin tocmai din Atlanta, Georgia, şi par că L-au trădat, fiindcă deviază de la scop. Enoriaşii sunt reticenţi, iar georgienii pleacă, lăsând după ei minute bune de aşteptare.
Apa sfinţită se plimbă în pahare de toate formele şi dimensiunile sau în sticle verzi cu etichetă, ca într-o afacere adevărată. Biserica este o afacere. Fumul de ţigară pluteşte în aer şi se izbeşte de laserele care încep să pâlpâie, pe măsură ce momentul se apropie. Deodată, o melodie cântată parcă de nişte îngeri rătăciţi începe să duduie în boxe. Pun mâna la ureche pentru o secundă, apoi o iau. Mă obişnuiesc.
El şi apostolii Lui preferaţi
Trei apostoli intră pe scenă. Prima e o femeie. Poartă părul lung şi bretonul pe ochi. Pare că-i o Maria Magdalena contemporană, care ştie foarte bine ce face cu degetele. Ia instrumentul cu sârme şi începe să le atingă. După ea, un Iisus cu părul mediu, ca abanosul, ia acelaşi instrument cu sârme mai multe. Le freacă de două-trei ori cu un triunghi pe care-l ia dintre buze şi scoate un sunet înfundat. Al treilea are părul lung şi pare diabolic. Poate e Iuda. Are umerii tatuaţi şi tot dă cu nişte beţe în cutiile rotunde. De fiecare dată când le loveşte, simt cum plămânii îmi tresar. N-are cum să fie Iuda.
O umbră portocalie iese din lateral şi vine învârtindu-se spre centrul scenei. El e. Şi se vede asta. Se aude. E energie pură. În mâini are o cutie maro cu sârme, din care scoate sunete minunate. Îşi dă capul pe spate şi-şi ţuguie buzele într-o grimasă de plăcere. Uneori se strâmbă. Pare că îl doare. Se sacrifică pentru noi şi continuă. Şi continuă…
După ceva vreme, pare că-i nemuritor. Se aşază în faţa cutiei cu multe dreptunghiuri albe şi negre şi-şi plimbă degetele peste ele. Îmi bate inima. Mă uit în dreapta mea şi-l văd pe Părinte. Mă aplec şi-mi spune ceva la ureche. „Ăsta (El) cântă de o oră jumate fără pauză!“. Apoi îşi încordează bărbia şi dă din cap aprobator. Ştiu. Un solo cât un concert. Îi mulţumesc în gând. Iar el ştie asta.
Semne şi zâmbete
Mă retrag să-mi sprijin coatele şi nevoile de muritoare. Scot un beţişor alb din geantă şi-l aprind. Suflu fumul în dreapta mea, spre nişte draperii negre care acoperă ferestre false. Paralel cu mine, de cealaltă parte a naosului, enoriaşii dau din cap pe ritmul celui care nu e Iuda. I-a exorcizat normalitatea. În faţa lor, la câţiva metri, patru-cinci tineri urlă şi duc mâinile spre cer, ţinând ridicate degetul arătător şi pe cel mic. Iisus cel brunet vede şi le răspunde la fel. Îşi zâmbesc.
În dreapta mea e un băiat în tricou alb. Blugii aproape că-i cad de pe el. Brusc, în jurul taliei sale se strecoară o mână, care aparţine unui trup schilod de fată. Are trăsăturile angelice şi părul blond. Mulţi cercei îi împodobesc urechea. Îi sărută pătimaş buzele cu urme de apă sfinţită şi-l salvează. Mă întorc la ţigara mea aproape stinsă, pe care o sărut şi eu.
Minunaţi şi minunare
El se pregăteşte să plece. Noi nu Îl lăsăm. Palmele ni se lovesc frenetic una de alta. Ne lasă singuri, în compania celui care nu e Iuda, care bate cu beţele în cutii. Pare, iarăşi, posedat şi diabolic. Dar nu e. E doar minunat şi de neoprit.
Ni se face repede dor de El şi-L chemăm iar cu palmele. Hainele Lui schimbate se văd pe scenă. Schimbarea la faţă. Îşi aranjează instrumentul în jurul gâtului şi începe iar să ne facă să credem. Noi suntem minunaţi. Minunaţi de El şi minunaţi, în opinia Lui. Fiindcă ne-a făcut să credem şi s-a văzut. Îşi ia la revedere şi pleacă, însoţit de cei trei apostoli. Numele Lui se aude peste tot în naos, dar nu poate apărea aşa, la cerere. Enoriaşii înţeleg şi pleacă, mulţumiţi că l-au văzut.
În drum spre casă, departe de Biserica de Argint, o maşină arde tragic lângă o pădure. Scoate un fum cenuşiu, care blochează pentru câteva minute circulaţia. Oamenii cu căşti pe cap sting flacăra cu mâinile-furtunuri ale maşinii mari, cu lumini intermitente. „Dumnezeul vostru unde e?“, mă întreb în gând.
Nu ştiu. Dar ştiu unde e al meu. Scot telefonul din geantă şi-mi pun căştile adânc în urechi. Las iarăşi să cânte chipul cioplit din seara asta. Dumnezeu e negru, e american şi cântă la chitară. E Tony MacAlpine.
