Îi vedem uneori punând afişe publicitare pe clădiri, lucrând la faţadele unor instituţii şi i-am zărit zilele astea pe acoperişurile blocurilor doborând zăpada. Sunt alpiniştii utilitari sau industriali pentru care ziua de muncă înseamnă să escaladezi clădiri, turnuri, furnale, pilonii de zeci de metri pe care sunt aşezate echipamentele de telecomunicaţii.
Marius, zis Taz, de 38 de ani, din Craiova, este unul dintre ei. Povestea lui, ca şi alpinist utilitar sau industrial, începe cu mulţi ani în urmă. Are mai mult de 20 de ani de când se caţără. A început dintr-o joacă, din plăcere. Acum este alpinist industrial în domeniul telecomunicaţiilor. Primul a fost muntele, dar cu timpul viaţa i-a cerut altceva. Pasiunea a devenit meserie, o meserie care include şi puţină nebunie, căci nu oricine merge zilnic la muncă să stea cocoţat la 200- 300 de metri deasupra pământului. „Totul a început la munte. Prima dată nu mă atrăgea în mod deosebit, dar mă tenta ca şi idee. Apoi, datorită unor oameni pe care i-am cunoscut încet, încet, cum ar fi Roman, pe care noi, cei din Craiova, îl considerăm mentorul nostru, am fost iniţiat în tainele alpinismului. Mai întâi a fost alpinismul montan, apoi am trecut pe cel utilitar. Înainte de anii ’90, lumea se minuna. Eram şi foarte puţini. Pentru noi era mult mai greu, nu aveam echipament. Îmi amintesc cum ne făceam hamuri din centuri de maşini. Le cumpăram pe sub mână, de pe la service-uri, apoi ne duceam pe la ateliere de marochinărie pentru cusături. Lucram greu, nu aveam ca acum bormaşinile astea cu care să dai găurile în peretele unei clădiri sau să montezi structuri metalice“, îşi aminteşte Taz.
A început la turnurile CET-urilor, la furnale, la faţadele marilor uzine şi fabrici, la hale. „Am lucrat la furnalele de la Deva, la turnurile de la Rovinari, la Işalniţa, la acoperişul şi faţada Universităţii din Craiova. Au fost cele mai mari înălţimi. Monitorizam, expertizam fisurile care apăreau în furnale, apoi efectuam ranforsarea lor. Făceam orice lucrare unde nu se putea instala schelă“, povesteşte Taz.
Echipamentul e parte din muncă
A deprins tainele alpinismului industrial pe vremea comuniştilor. A lucrat în acea epocă, dar nu a participat niciodată la afişarea portretului tovarăşului sau a afişelor de laudă la adresa partidului pe clădiri sau pe te mai miri ce turnuri. În schimb, îi invidia pe cei care făceau acest lucru. „Erau echipe speciale venite de la Bucureşti. Îi invidiam pe oamenii ăia pentru echipamentele pe care le aveau. Nu se comparau cu noi“, îşi aminteşte Taz.
Şi acum duce dorul unui echipament bun, pe care nu şi-l poate achiziţiona foarte uşor. Nu că nu s-ar găsi şi că trebuie să improvizeze. Alta este cauza, banii, pentru că în alpinismul utilitar nu se câştigă foarte mult. „Cei din jur cred că se câştigă foarte mult. În nici un caz. Apoi, dacă cineva apelează la tine că i s-a blocat uşa şi este disperat că sunt copii în casă nu trebuie să profiţi de disperarea omului. Eşti mulţumit dacă îți plăteşte taxiul. Nu trebuie să strici tradiţia. Există o etică. Dacă îţi ajuţi un prieten să dea zăpada jos de pe bloc, la fel. Puţini ne înţeleg. De exemplu, eu dacă ar fi să aleg între a-mi cumpăra o cămaşă, să beau o bere sau să-mi cumpăr o componentă de echipament, aleg echipamentul“, explică Marius.
Amintiri cu bune, cu rele
A trecut prin multe întâmplări de când practică această meserie. Unele triste, altele amuzante. O amintire urâtă pentru Taz, dar şi pentru colegii din branşă, cei din Craiova, rămâne pierderea lui Dragoş Veleanu, alpinistul ucis de un ţurţur. Mai sunt momente critice peste care reuşeşti să treci: „Îmi amintesc că eram la furnalul de la Işalniţa. Eram cu un coleg la staţia de amoniac. Aceasta a refulat, el a leşinat. L-am scos repede de acolo şi am fugit cu el la spital. Totul s-a terminat cu bine. Sunt atâtea… Dar sunt şi momente bune, distractive. Odată, un alt coleg, când să coboare în coardă, şi-a prins degetele arătătoare de la ambele mâini în mecanismul de blocare. Rămăsese agăţat şi scotea nişte sunete ciudate. Era haios“, spune Taz, zâmbind.
El nu s-a ales decât cu un umăr dislocat, cu câteva cucuie mai mari, cu zgârieturi, dar astea parcă nici nu au fost. Ca alpinist utilitar, când ai o zi proastă, nu urci în coardă, iar dacă urci, grijile le laşi jos.
„E mai periculos să mergi pe stradă“
„Nu e periculos să fii alpinist. E mai periculos să mergi pe stradă pentru că oricând poţi fi lovit de o maşină. Dacă te asiguri şi respecţi tot ceea ce ai învăţat, nu păţeşti nimic. Este un risc. Este o chestie care face parte din viaţa noastră. Dar când faci asta de prea mulţi ani nu ţi se mai pare deosebit. De 21 de ani am trecut peste toate. Poate mulţi ne privesc ca pe nişte ciudaţi. Sunt şi oameni care ne mai apreciază. În Craiova sunt alpinişti care au participat la vopsirea Turnului Eiffel“, consideră Taz.
Tinerii nu sunt atraşi de căţărat
Puţini sunt atraşi de această meserie, care implică şi un dram de nebunie. Adică trebuie să ai puţin din fiecare, cum spune Taz, condiţie fizică să poţi să te caţări, curaj, nebunie, pricepere, pentru că nu este doar o simplă pasiune. „Cei tineri nu prea sunt atraşi. Din 20, 30 nu ştiu dacă rămâne unul. Aşa, mai vin, dar încet, încet interesul moare când văd cum stau lucrurile“, este de părere alpinistul.
Din „garda veche“ au rămas puţini în Craiova, vreo 20, dar nimeni nu se aşteaptă să iasă la pensie din alpinism.
