Stimulii de care nu avem nevoie

Omenirea s-a încărcat de datorii până în gât, iar acum plata acestora pare a fi responsabilitatea nimănui. Statele parcă ar mai vrea să le escaladeze la proporţii şi mai ridicate, băncile nu vor să îşi asume pierderile şi preferă scheme ciudate de extindere a maturităţilor, iar debitorii invocă din ce în ce mai des condiţiile macroeconomice pe măsură ce şi rambursarea se arată din cale-afară de împovărătoare.
Aşa se face că păstrăm în sistemele financiare o cantitate de datorie uriaşă, virtual imposibil de rambursat, ceea ce conduce implicit şi la o motivaţie redusă din partea actorilor economici de a acţiona în sensul restructurărilor. O economie întreagă, construită pe credit abundent şi ieftin, dereglată prin distorsiuni monetare repetate, ar trebui să se reaşeze. Revenirea pieţei creditului în zone sustenabile, după câteva zeci de ani de excese, este un proces firesc şi doar acesta poate conduce la o restructurare eficientă a economiilor lumii. Desigur, cum prosperitatea din statele dezvoltate s-a bazat pe acest stimulent mincinos, implozia creditului nu poate să nu fie dureroasă. Austeritate, pierderi masive, falimente în lanţ, deprecieri ale valorii activelor, deflaţie, şomaj, colaps al mastodonţilor financiari şi contracţie economică ar trebui să fie vitregiile care să ne însoţească în drumul către reîntoarcerea la normalitate.
Deopotrivă politicieni şi reprezentanţi ai industriei financiare fac însă eforturi pentru a împiedica acest deznodământ. Nu de ieri, de azi. De vreo câteva zeci de ani! De aceea şi lucrurile s-au agravat într-atât de mult încât nu e altă soluţie la criză decât criza însăşi. Din 2008 însă intervenţiile au fost din ce în ce mai masive. Şi mai disperate! Naţionalizări de bănci, monetizare directă a datoriilor de către băncile centrale, crearea de instituţii hibride care operează la limita ficţiunii pure, coafare a bilanţurilor bancare fără marcare la piaţă a pierderilor reale din portofolii, extinderi aberante de maturităţi la credite imposibil de rambursat, pompare nelimitată de lichidităţi pe colaterale îndoielnice.
Artificiile monetare şi financiare enumerate mai sus sunt dublate de stimuli fiscali ale unor state aproape îngropate în datorii. Sunt stimulii de care economia nu are nevoie. Aceasta – dimpotrivă – trebuie să se elibereze de povara datoriilor cronice în exces. Actorii raţionali ai economiei nu vor să îşi mai asume noi împrumuturi, iar eforturile sistemului de a rostogoli mai departe spirala datoriilor împing din nou creditul în zone în care acesta nu ar trebui să ajungă.
Un exemplu recent îl avem din sectorul auto american. Potrivit unui studiu al companiei de cercetare a pieţei Experian Automotive dat publicităţii săptămâna trecută, creditele acordate pe segmentul subprime în vederea achiziţionării de autovehicule au ajuns să reprezinte 40,8% din totalul împrumuturilor din piaţa auto a SUA. Chiar şi în cazul maşinilor noi, creditul pentru persoanele cu posibilităţi financiare reduse s-a extins la 22,29% din totalul datoriilor acumulate pe acest segment. Riscul asociat împingerii creditului în aceste zone este ridicat şi gunoiul financiar rezultat se va adăuga unui volum deja de mii de miliarde dolari, pe care americanii se chinuiesc să le ramburseze. Programul guvernamental de stimulare a sectorului auto din 2009 vine mai degrabă în contradicţie cu nevoia de ajustare a pieţei.
În SUA, demersul de injectare a 787 de miliarde de dolari de către autorităţile federale a fost prezentat ca un program de luptă contra crizei. Ironia face ca retragerea creditului să lase loc unei fireşti contracţii economice pe măsură ce aceasta trebuie să îşi caute noile repere. Tendinţa firească a pieţei este însă contracarată de sistem, care încearcă să pompeze bani noi pentru a stăvili procesul de compresie a economiei bazate pe credit. Deşi establishment-ul prezintă aceste măsuri într-o lumină favorabilă, în realitate, în multe dintre cazuri este vorba despre continuarea alocării greşite a capitalului într-o epocă a banilor ieftini extinsă pe zeci de ani.
În mod deloc surprinzător, numai la sfârşitul lunii trecute, una dintre companiile beneficiare ale programului de 787 de miliarde de dolari, ce a dus deficitul bugetar al SUA în zona de 10%, a completat documentele care deschid procedura de faliment. Firma Solyndra are ca obiect de activitate producerea de dispozitive de obţinere a energiei solare şi era considerată de preşedintele Barack Obama ca fiind în avangarda tehnologică pentru un nou tip de economie. În cadrul unei vizite făcute în mai 2010 la Fremont, California, unde se află sediul central al Solyndra, Obama spunea că astfel de companii „ne conduc pe drumul către un viitor mai luminos şi mai prosper“.
Risipirea capitalului pe proiecte neviabile sau consumul iraţional stimulat de credit virtual imposibil de rambursat deschid calea spre dezastru. Pastila unei recesiuni prelungite sau a unei crize adânci este, desigur, amară şi cu efecte adverse greu de cuantificat. Doar ea este însă posibilitatea de a ne vindeca de boala datoriilor în exces.