Erau peste 3.000 de mine de cărbune şi uzine de prelucrare a oţelului. Atunci când importul a devenit mai profitabil decât exploatarea locală, milioane de oameni aveau să-şi piardă locurile de muncă. Din nenorocirea lor s-a născut însă un vis.
Mi-a fost imposibil să-mi stăpânesc sentimentul de frustrare amestecat cu cel de admiraţie pe toată perioada taberei din Germania, plănuită special pentru mass-media. Fiecare mină transformată în muzeu, fiecare uzină de prelucrare a oţelului devenită un spaţiu al culturii mă trimiteau înapoi în România, unde cu greu mai poţi recupera ceva din trecut. Ne-am plimbat năuciţi vreme de şase zile printre construcţiile mamut care au constituit, cu puţine zeci de ani în urmă, „inima industrială a Germaniei“, printre ţevile din fier ruginit, instalaţiile de prelucrare a oţelului, furnalele sau colectoarele de gaz. Nu pentru că n-am fi ştiut că avem şi noi acasă giganţii noştri victorioşi din epoca trecută, ci pentru că, în vreme ce la ei te poţi plimba cu torţe pe schele, după apusul soarelui, cu ghid şi translator care să-ţi povestească istoria regiunii şi a locului, în vreme ce la ei poţi vedea galerii de artă şi săli de spectacole acolo unde mai demult era industrie, la noi… la noi, minele s-au închis şi oamenii încă mor de foame, combinatele şi fabricile de prelucrare a metalelor au fost vândute pe nişte cutii de chibrituri, s-a furat, s-a distrus fără să se pună nimic în loc. Nici măcar un vis.
Declinul
Astăzi, când vorbesc despre Ruhrgebiet (regiunea Ruhr), oamenii spun că nu puteai să întinzi hainele la uscat în curte de teamă să nu le iei negre. Era locul în care domnea „Regele Cărbune“, una dintre cele mai bogate părţi din vestul Germaniei şi cea care avea să pună serios umărul la recuperarea ţării după război. Prin anii ’70 a început să se simtă declinul. Dar milioanele de oameni care lucrau în industrie aveau să-şi piardă locurile de muncă abia în ultimele două decenii, când a importa din China a devenit mai ieftin decât a coborî la peste o sută de metri adâncime în căutarea resurselor. Pentru ei, banii nu vin de la guvernul federal, ci din bugetele locale. Atunci a început să se nască un plan ambiţios; au vrut o altă şansă, aşa încât au început să lucreze la o nouă identitate. De sus, regiunea este, în mare perde, verde. Cu cincizeci de ani în urmă, nu era greu să descrii bazinul Ruhr ca fiind un triunghi format din cărbune, oţel şi bere. Astăzi, s-a folosit de cultură şi tehnologie să se transforme.
Reconstrucţia
Locuitorii bazinului minier care alimenta odată întreaga Germanie nu se bucură de prea multe forme de relief. Nu au munţi şi nici dealuri. Însă şi-au construit. Ca să atragă atenţia, au cocoţat în vârful dealurilor artificiale de cărbune câte un semn vizibil de la zeci de kilometri: un Tetraeder, un schelet din oţel care seamănă cu un animal preistoric adus în Bottron, aproape de autostrada A42. Au creat Kulturkanal sau „Tiger and Turtle/Magic Mountain“ în Dusiburg. Tot ceea ce şi-a pierdut rostul şi semnificaţia a fost recuperat sub forma culturii: minele s-au transformat în faimoase muzee sau spaţii pentru spectacol, fabricile în locuri de pelerinaj, buncărele în galerii de artă. Monumentele industriale care erau odată centrul existenţei au fost recuperate ca un tribut adus oamenilor care au făcut din regiune motorul Germaniei şi, pentru scurtă vreme, chiar şi al Europei.
Ruhr are multe de spus. O fostă fabrică de bere din Unna este acum singura galerie din lume creată pentru „arta luminii“: „Centre for International Light Arts“. Aici s-au întâlnit şi au creat James Turrell, Olafur Eliasson, Christian Boltanski etc. În Dortmund, profesorul Adolf Winkelmann a folosit holurile şi acoperişul impozantului Dormunder U concepând poveşti. În aceeaşi clădire, românul Ion Grigorescu vorbeşte lumii despre experienţa comunistă din România. Şi Ruhr mai are şi Nordsternaprk, în Gelsenkirchen, un simbol al schimbării prin cultură, unde profesorul Karl-Heinz Petzinka, directorul programului „Ruhr 2010 – capitală culturală europeană“, lucrează de ani întregi la o serie de proiecte. Şi mai este „2010lab.tv“, o platformă-blog care reuneşte subiecte legate de cultură, artă, educaţie şi economie. Mai sunt „cartierele creative“ pentru oamenii care au idei. „2-3 Strassen“, un proiect prin care 100 de persoane trăiesc într-un cartier fără să plătească chirie, dar încercând să aducă o schimbare. Mai este Gasometer, în Oberhausen, aproape de un „oraş-mall“. Şi Ruhr –Atoll, cu insulele sale artificiale pe Lacul Baldeney, în Essen, sau Muzeul Folkwang, cu Van Gogh şi Gauguin şi Cezanne. Şi LWL – Museum din Hattingen sau priveliştea parcului din Duisburg. Şi, Zollverein, faimoasa uzină de cocsificare, devenită monument aflat în patrimoniul UNESCO.
Schimbarea
În noua zonă metropolitană convieţuiesc peste 140 de naţionalităţi. Cu circa zece ani în urmă, 5,5 milioane de oameni din 53 de localităţi au început să se gândească la noua identitate, la schimbarea prin cultură. Au fost depuse peste 300.000 de proiecte. Arhitecţi din întreaga lume, din Japonia şi Statele Unite, din Olanda şi Polonia, au fost angajaţi prin concurs să lucreze la această transformare. I-au spus „Changing by culture, culture by changing“ (Schimbare prin cultură, cultură prin schimbare). Cele mai multe proiecte sunt realizate prin fonduri private, însă guvernul federal şi bugetul local au contribuit şi ele la noua perspectivă.
Dacă ar trebui să cuprind în câteva cuvinte experienţa din regiunea Ruhr, acelea ar fi: viziune, perseverenţa de a concretiza un vis, imaginaţie, verde, bani. Nu ştiu dacă în România un astfel de vis ar fi (fost) posibil. Ştiu doar că, acolo, oamenii au un vis.
Capitală culturală
Ruhr este, în 2010, una dintre capitalele culturale ale Europei. În fiecare zi, în cele 53 de oraşe se întâmplă ceva. În fiecare lună a acestui an este programat un eveniment de amploare, fie că este vorba despre deschiderea unui nou muzeu sau de o zi în care, pe autostrada A42, circulaţia va fi închisă şi oamenii vor merge la picnic cu bicicletele.
