Amânată cu o săptămână faţă de anii trecuţi, „Sărbătoarea Bujorului“ din Pleniţa n-a ţinut cont de capriciile vremii. Anunţat şi pregătit cu zile bune înainte, evenimentul atât de drag localnicilor – devenit tradiţie de circa 40 de ani – a adunat sute de maşini şi oameni, la un pahar de vin şi bere, la un grătar cu bucăţi rumene de carne şi la o sârbă oltenească, bătută chiar în faţa scenei amenajate special în mijlocul pădurii, la răscruce de drumuri.
Oameni. Grupuri de oameni care vin mereu, se strecoară printre maşini, îşi caută loc. Între bujorii singuratici, călcându-i în picioare sau sărind peste ei, se opresc apoi în loc, întind păturile şi scot grătarele. În fiecare an, la mijloc de mai, se pregătesc de petrecere în mijlocul pădurii, printre florile care i-au făcut cunoscuţi printre vecini şi chiar mai departe. Au singura arie protejată din ţară de „Paeonia Peregrina“. Cu ani în urmă, de prin ‘77 până în ’89, cum îşi aminteşte inginerul Marin Bălă, locul – o bucată de 12,5 ha – a fost împrejmuit cu plase de sârmă. N-a mai rămas nimic din gardul de atunci. S-a furat tot. Dar bujorii au rămas. Seminţele, scuturate de anotimp şi purtate de vânt, au prins rod şi au răspândit florile sălbatice.
Bâlciul
„Hai la Lanţu mare Europa! Hai să ne distrăm ca la Timişoara! Cel mai mare zburător din ţară, hai la balauru’ cu lanţuri!“. O voce de bărbat răcneşte în difuzoare, îndemnând copiii să urce în tiribombă. Glasul i se împleteşte cu cel al zicătorului de manele, Guţă. În câteva minute, locurile s-au ocupat, cauciucul de siguranţă s-a lăsat şi „balauru’ ăsta mare“ începe a se-nvârti, aducând zâmbete pe feţele celor mici. Alături, un castel umflat, pe post de tobogan, şi o tiribombă cam leneşă, cu banchete în loc de scaune, menită să nu accelereze pulsul adulţilor care ocupă spaţiul de lângă prichindei. Mai departe… începe bâlciul: mese cu haine – tricouri, bluze, băsmăluţe, sutiene, lăzi şi lighene cu bere şi sucuri, tarabe cu jucării – câini, maimuţe, mingi, păpuşi. Între ele, strecurate strategic, cât să-l ademenească cu mirosul pe căscătorul aiurea de gură, grătare cu mici şi bucăţi de carne zvârcolindu-se deasupra jarului. Din loc în loc, saci menajeri uriaşi sunt gata să primească rebuturile, resturile şi gunoaiele petrecerii.
Aproape 40 de ani
A ieşit şi soarele între timp. Anul trecut, sărbătoarea s-a desfăşurat la mijlocul lunii. „Acum, Garda de Mediu ne-a sfătuit să mai amânăm, să se mai treacă bujorii“, povesteşte primarul de la „Pleniţa city“, Mihai-Puiu Calafeteanu.
„Nu se ştie cum a ajuns să crească atât de mult numai aici, în zona aceasta a ţării. Cert este că noi sărbătorim bujorul de prin anii ’70, înainte chiar să devină monument al naturii şi ca zona aceasta să fie declarată arie protejată“. Sporesc şi cu fiecare an care trece devin mai mulţi.
„Chiar dacă lumea îi rupe, mai ales la petrecere, seminţele care se scutură pe pământ şi sunt purtate de vânt fac ca bujorul românesc să se răspândească mai mult. Totul e să nu fie smuls din rădăcini“, continuă primarul.
Bujor prins în păr
Vremea nehotărâtă n-a mai adunat oameni ca anul trecut. Nici terenul disponibil n-a mai fost acelaşi. În faţa scenei, solul încă musteşte de la ploile din zilele trecute. Veselia însă şi pofta de distracţie nu s-au schimbat. Maşinile, căruţele şi caii sunt împodobite precum fetele înainte de măritiş, bujorii atârnând de la fiecare nod sau încheietură. Drumul devine neîncăpător spre amiază, când petrecerea se-ncinge cu invitaţii aduşi pe scenă – Cristi Bănăţeanu, Mihaela Toncea sau Mihaela şi Sanda Vâlceanu. Lăutarii cântă cu patimă. Localnicii, prinşi în horă sau în sârbă, năduşesc încercând să nu se dea bătuţi. Cedează ritmului şi feţele capătă grimase ciudate, împletind efortul cu bucuria lăuntrică. Muzica îi dezlănţuie. Feţele le sunt din ce în ce mai îmbujorate, ca şi bujorii pitiţi printre copaci. Florile, ameţite de patima dansului, se desprind din părul femeilor şi alunecă spre pământ, fiind zdrobite sub tălpile care se zvârcolesc fără zăbavă. Oamenii par fericiţi. Doar ploaia le-ar mai putea tempera elanul…
