Viaţa ei s-a încheiat aici. Cineva a ales în locul ei rochia de mireasă, voalul, florile din păr, ultima întâlnire cu tatăl, cu rudele, cu prietenii. În căsuţa din satul Buzduc, s-au adunat toţi să-i promită că n-o vor uita vreodată. Apoi, din remorca plină cu flori, Flori i-a privit o vreme, până au coborât-o sub pământ.
Şoseaua coteşte spre dreapta, după ce un indicator cu litere şterse anunţă, dintre crengile uscate ale pomilor din poartă, Buzduc – 5 kilometri. Cu câteva ore înainte, a trecut pe-aici pentru ultima dată. E mohorât afară şi pustiu. Mii de metri de tăcere ce se lăfăie peste câmpiile uscate şi copacii goi. Drumul, când asfaltat, când pietruit, se opreşte gâtuit într-un răscruci. Maşini, pe stânga şi pe dreapta. Peste zăvoi, casele au rămas mute. Par pustii, aruncate într-un hău. Nici oamenii strânşi în drum nu le înviorează. Îmbrăcaţi în negru, cu capetele plecate, aşteaptă s-o conducă pe uliţele satului, pe la porţile vecinilor din copilărie, spre biserica la care mergea uneori de Paşte, când era mică. Flori s-a întors de curând, dar pleacă din nou. A rămas cât să se pregătească, aşa cum e rânduiala lumii. Tatăl şi rudele o gătesc, cu răbdare, de nuntă.
„Nu te vom uita!“
„Dac-aş şti că mor ca mâine,/ Mi-aş face casă de piatră/ Ca moartea să nu răzbată…“. În liniştea locului, din curtea înmărmurită, peste tractorul împodobit cu crizanteme şi trandafiri, goarnele şi vocea cântăreţilor ajung sfredelitor la sufletul prietenilor şi cunoscuţilor, strânşi peste drum de poartă. Se-apropie încet unii de alţii, parc-ar vrea să se-mpotrivească sorţii. „Şi-aş chema fierarii toţi/ Să pună lacăt la porţi/ Cu lanţuri să mă-ngrădească/ Moartea să nu mă găsească“. Cântecul trece purtat de cântăreţi spre uliţele din apropiere, dând de ştire satului că un om s-a stins. Între timp, dincolo de uşa străjuită de foc, preotul se pregăteşte de slujbă. „Un ultim omagiu“, „Nu te vom uita!“. Mesajele din coroanele aranjate pe marginile covorului din remorcă s-au strâns în jurul tabloului din care Flori priveşte mulţimea venită pentru ea.
Drumul spre întuneric
În spatele casei, undeva în grădină, se-aude lătratul unui câine. O maşină plină cu lemne se opreşte în răscruci. Şoferul zăboveşte o clipă, apoi întoarce greoi în mijlocul drumului. Câteva femei împart, cu amărăciune, baticuri şi prosoape. Au capul acoperit şi hainele negre. Apoi, se lasă din nou tăcerea. Nici un freamăt, nici un zgomot. Până când trompeta răsună tânguitoare, străpungând tâmplele şi răscolind sufletele. Glasul preotului se-aude prin uşa căscată. Oamenii veniţi la înmormântare se strâng unul în altul. În tron, Flori se-ndreaptă spre poartă. Îmbrăcată în rochia de mireasă pe care n-a purtat-o niciodată cât a fost în viaţă, cu voalul pe care n-a putut să-l aleagă singură, cu florile din păr pe care nu şi le-a cumpărat că a vrut. Destinul a ales altfel. Viaţa a ales în locul ei. A ales pentru amândoi. A ales boală, nebunie, moarte. Nici una n-a fost vrerea lor…
Lângă ea, în remorca plină de flori, câteva femei se strâng ca un ciorchine, vrând parcă s-o apere de rău. Tractorul porneşte. O băbuţă ridică braţele neputincioase spre cer, spre Dumnezeul care nu se vede, nu se-aude … „Flori, maică, unde pleci…“. Alaiul înaintează pe drumul ce pleacă din faţa casei. În răscruci, se opreşte o clipă. „Maicăăă, uite drumul pe care veneai, pupa-ţi-aş picioarele … N-o să le mai văd de-acum…“.
