Ninşi de ani şi de griji, dar având satisfacţia deceniilor în care au muncit pentru un viitor mai frumos pentru copiii lor, pensionarii din Craiova s-au bucurat de cel de-al treilea bal consecutiv dat în cinstea lor.
Au venit devreme. Câte unul sau mai mulţi, perechi-perechi, încărunţiţi frumos şi purtând pe chip nobleţea anilor; îmbrăcaţi elegant, cu graţia şi rafinamentul altor vremuri; în taioare şi costume păstrate cu grijă în dulapurile mirosind a naftalină sau în uniforme militare a căror uzură dispărea în preajma decoraţiilor aurite; cu distincţie şi maniere elegante, coborând parcă dintr-o altă epocă, aceea a răbdării, a conştiinciozităţii, a seriozităţii şi a bunului gust. Un pic stingheri şi ceva mai mult emoţionaţi, au trecut pragul restaurantului încercând un sentiment de orgoliu: era petrecerea lor, a pensionarilor din Craiova.
După 45 de ani de muncă, pustiul
Au primit invitaţia cu bucurie. Dincolo de intenţia Primăriei Craiova – aceea de a recompensa persoanele vârstnice pentru nenumăraţii ani de muncă – era un prilej minunat de a se întâlni cu prieteni de demult, de a depăna amintiri din vremea în care biroul modest în care lucrau mai mereu peste program era universul lor mic şi familiar. Au venit la petrecere aşa cum fac de trei ani încoace, încercând să se simtă din nou tineri.
„Invitaţia a ajuns săptămâna trecută“, povesteşte un domn albit de timp – fostul economist Marin Burci, ajuns astăzi la frumoasa vârstă de 75 de ani. Zâmbeşte cald, ca un bunic fericit, şi poartă la mână, cu demnitate, vechiul lui ceas Racheta, slujitor credincios de pe vremea când era şef de serviciu în industria alimentară. „Nu venim aici să mâncăm şi să bem, că, slavă Domnului, fiecare are acasă cu ce să-şi ducă zilele. Ci, îndeosebi, să mai întâlnim oameni din generaţia noastră – cum m-am întâlnit eu aici, după amar de ani, cu domnul Georgescu“, surâde bărbatul, arătând spre comeseanul încărunţit, prieten din tinereţe. Amicul zâmbeşte şi el, confirmând cu eleganţă trecerea anilor. „După 45 de ani de muncă, de viaţă plină, vârsta pensiei pare cam pustie, dacă nu ştii cu ce să o umpli. O petrecere de reuniune aici, o plecare în vacanţă colo, zile petrecute cu familia, cu nepoţii, şi vremea senectuţii nu mai pare la fel de tristă“, oftează domnul Burci, lăsând să-i scape, nu fără mândrie, şi alte motive de bucurie la bătrâneţe: dragostea pentru nepoţică, pensioara bunicică şi amintirea reuşitelor pe plan profesional.
Puterea de a trece prin viaţă
În sectorul veteranilor şi urmaşelor de veterani de război, rumoarea este în toi. Bătrânii se îmbrăţişează, se felicită, îşi povestesc unii altora ultimele succese ale nepoţilor. La una dintre mese, între farfuriile îmbelşugate şi paharele de suc de care abia se ating, două prietene bune, cu păr nins şi ochi lăcrimând, îşi povestesc, a câta oară?, vieţile.
„Am lucrat 30 de ani ca funcţionară în comerţ“, numără firele albe, zâmbind, Ilina Lupu. „Au fost timpuri grele, mamă. N-aveam lumină, n-aveam căldură, n-aveam sâmbătă şi duminică, ne duceam la serviciu zi-lumină, nu stătea nimeni să numere câte ore rămâneam peste program. Nu se găsea mâncare, stăteam la cozi pentru orice şi răbdam mult. Dar am avut parte şi de lucruri bune: serviciu avea toată lumea, tinerii aveau de lucru, nu ca acum, puteam să ne luăm un apartament, nu depindeam de nimeni“, surâde nostalgic bătrâna. Cu delicateţe, întinde o cută imaginară de pe faţa de masă, căutând printre amintiri. „Eh, viaţa nu e simplă, mamă, trebuie să fii puternic să treci prin ea. Dar sunt mulţumită. Am crescut doi copii, amândoi au învăţat – unul este medic de familie, celălalt chirurg… Bătrâneţea este însă mai grea. Mi-am pierdut soţul, oameni dragi de lângă mine. Te mai doare una, alta, zilele se scurg, rând pe rând. Acum nu mai pot decât să mă bucur de nepoţi, cât oi mai avea timp…“.
De alături, prietena Marioara Cârstea o mângâie uşor pe umăr. Ştie la fel de bine cum e cu bătrâneţea. După 30 de ani de serviciu, fosta economistă ajunsă la venerabila vârstă de 80 de ani crede că singurele satisfacţii sunt conştiinţa neîntinată şi copiii ajunşi la maturitate. „Nu mi-e ruşine de nimic din ce am făcut în viaţa asta. Am muncit, am suferit, dar am şi râs. Şi am reuşit să-mi cresc copiii frumos, să-i ajut să ajungă unde sunt azi: unul este arhitect, celălalt inginer. Ei sunt recompensa mea pentru anii neobosiţi de muncă“.
Unde sunt balurile de altădată?
Elegantă aşa cum i-a plăcut să fie toată viaţa, Maria Marola studiază cu ochi de expert sala restaurantului. E obişnuită cu astfel de petreceri. Pe lângă munca în producţie, cântecul a fost atât o pasiune, cât şi o sursă de câştig serioasă. Solistă de muzică populară şi uşoară, cu studii de canto şi propuneri de a intra în corul filarmonicii, Maria a avut şansa să treacă prin anii de comunism mai uşor decât restul craiovenilor. Dovadă stau prospeţimea şi cochetăria care îi sunt şi astăzi principalele atuuri.
„Am 62 de ani şi 30 de ani de activitate în câmpul muncii. Şi pot să spun cu mâna pe inimă că regret vremurile acelea. Găseai întotdeauna de lucru, nu-ţi era frică să ieşi pe stradă, oamenii erau toţi pe-o măsură. Atunci am reuşit să-mi iau un apartament cu patru camere – pe care o să-l las celor trei copii, pentru că lor le e imposibil să-şi cumpere în vremurile de azi o casă…“. Întorcând privirea roată prin sală, Maria Marola îşi potriveşte atentă coafura. Zâmbeşte. „Acum mi-a mai rămas să vin din când în când la petreceri – uneori chiar cânt. Dar nu se compară deloc cu balurile de altădată… Îmi aduc aminte că aveam vreo 19 ani când am fost la primul meu bal, la CFR. Atunci am dansat primul meu vals – purtam o rochie cu jupoane – cum era moda atunci – şi partener mi-a fost un mecanic tânăr şi frumos. Bărbaţii erau altfel pe vremea aceea – mai curtenitori, mai eleganţi, mai educaţi…“.
Visând la tinereţe
Petrecerea continuă. Cei mai voioşi se încing în horă, pe muzica Ansamblului „Maria Tănase“ sau în ritmurile calde al valsurilor de altădată. Atmosfera se încălzeşte, chelnerii roiesc în jurul meselor, doamne şi domni scormonesc printre amintiri, cu ochii sclipind parcă de tinereţe. Afară, la fumoar, câţiva bărbaţi se aerisesc la o ţigară.
„N-am renunţat definitiv la viciul ăsta. E drept că le-am împuţinat serios după ce m-am pensionat, dar tot îmi mai place să savurez câte o ţigară la cafea“, mărturiseşte spăşit un domn rafinat. În toată ţinuta sa se remarcă distincţia. A lucrat timp de 49 de ani, o vreme în poliţie, apoi în construcţii. Spune că a fost cam sever de felul său, dar niciodată nu a acceptat o funcţie de conducere. „N-am vrut să răspund pentru greşelile altora. Le plăteşti pe ale tale şi e suficient“, este una dintre regulile sale de viaţă. Anii de muncă intensă sunt cei care i-au păstrat energia, spune domnul Pantelimon Drăgan. „A fost greu – cât am lucrat în poliţie, stăteam treaz şi câte trei nopţi pe săptămână. Erau evenimente care trebuia rezolvate a doua zi, iar la vremea aceea nu erau poliţia comunitară şi jandarmeria să ne ajute“, îşi aduce aminte fostul poliţist. Anii au trecut, iar de la pensionare încoace domnul Drăgan se bucură mai mult de familie şi de compania soţiei. În fiecare an, îşi fac câte două vacanţe: una la munte, alta la mare. Deşi costisitoare, concediile la vârsta a treia sunt mai plăcute, mărturiseşte bărbatul, acum în vârstă de 74 de ani. „Dacă aş lâncezi, sunt sigur că aş fi dărâmat din punct de vedere fizic. Activitatea mă ţine în putere“, zâmbeşte bărbatul cărunt, stingând elegant chiştocul în scrumieră.
Dincolo de uşă, balul pensionarilor se aprinde tot mai tare. Orele trec, dar pe chipurile mesenilor nu se zăreşte nici o umbră de oboseală. Aici, la petrecerea lor, se simt la fel ca altădată, când, eleganţi şi rafinaţi în toalete croite pe comandă, visau la viaţa tumultoasă a tinereţii…
Pensionarii Craiovei, sărbătoriţi la Flora
Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice a fost sărbătorită joia trecută în Craiova, prilej cu care instituţia primăriei a organizat o masă festivă la restaurantul Flora, pentru toţi pensionarii craioveni. La petrecere au participat aproximativ 400 de persoane.
