16.2 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăActualitateRomâni, dar de etnie romi

Români, dar de etnie romi

Campanie antidiscriminare

De ce nu merg copiii romi la şcoală? De ce nu sunt educaţi? De ce trăiesc unii ţigani în bordeie, aproape îngropaţi în pământ şi de ce fraţii lor, mai avuţi, îşi măsoară bogăţia în numărul turnuleţelor de pe acoperişurile vilelor? De ce unii fură, dar şi de ce sunt luaţi toţi „la pachet“ drept infractori? De ce cerşitul este astăzi meseria de bază, în vreme ce vechile lor tradiţii au fost aproape date uitării? De ce sunt huliţi de etnia majoritară, de români? Iar întrebările ar putea continua la infinit. Săptămâna trecută, o delegaţie formată din jurnalişti din presa centrală şi locală, reprezentanţi SPER – programul guvernamental Stop Prejudecăţilor despre Etnia Romă – şi lideri locali ai organizaţiilor pentru romi au descins în localităţi doljene şi cartiere craiovene în care populaţia majoritară este de etnie romă. Scopul? Acela de a răspunde la aceste întrebări, de a informa şi conştientiza populaţia despre realităţile comunităţilor de ţigani, obiectivul final fiind „accelerarea implementării Strategiei Naţionale de Îmbunătăţire a situaţiei romilor“ – aşa cum prevede Proiectul PHARE 2006.

Dacă în prima zi a fost vizitat satul ţiganilor cărămidari din Dolj, Lişteava, în cea de-a doua, vizita continuă cu un tur al comunităţilor de romi din Craiova.

Ziua a doua. Strada Râului, „la Canal“. Oprim microbuzul chiar în intersecţie, acolo unde încep casele cu pagode să se înşiruie de-o parte şi de alta a şanţului adânc şi plin de gunoaie. Soarele dogoreşte, făcând să sclipească tabla argintie de pe acoperişurile cu înflorituri bogate. La porţi, femei şi copii, toţi în haine tradiţionale, stau strânşi în grupuri pestriţe. Bărbaţi sunt puţini, majoritatea plecaţi la muncă – afaceri sau strâns de fier vechi, una dintre ocupaţiile principale în zonă, după cum ne lămureşte Alin Banu, preşedintele asociaţiei TRUST.  
„Aici este o comunitate tradiţională de romi“, ne explică liderul, în vreme ce noi luăm, cuminţi, notiţe. „Au însă o problemă cu şcoala. Consideră că le alterează tradiţia. Există totuşi o şcoală pentru romi în Popoveni, dar puţini îşi înscriu copiii, pentru că nu sunt condiţii care să îi atragă. Iar odată înscrişi, mare lucru nu se învaţă aici. Chiar ministresa Ecaterina Andonescu a venit acum câteva săptămâni în vizită şi a fost surprinsă neplăcut de realitate: există doar trei încăperi – două săli de clasă şi o cancelarie – fără teren sau sală de sport; la momentul respectiv se aflau în şcoală şapte elevi, dar nici un profesor. Ce propunem noi de ani de zile a propus şi ministresa: un program de desegregare, de mixare a copiilor din Popoveni cu elevi din alte şcoli. Aşteptăm încă semnale că se poate realiza…“.

În lipsa şcolii, canalul

Rezemând timid poarta de fier, Mădălina, de şapte ani, Larisa, de şapte, şi încă o Mădălina, de opt ani, se uită cu ochi mari la reporterii strânşi ciorchine pe lângă ele. Da, merg la şcoală, răspund ruşinate, două în clasa a doua, cealaltă în a treia. Dar tabla înmulţirii au uitat-o. Sau n-au învăţat-o deloc. Şi nici altceva nu-şi amintesc să fi făcut la şcoală. Mai viteji decât fetele, o ceată de băieţi cu veleităţi precoce de capi de familie se strecoară printre ziarişti: „Noi vrem să mergem la altă şcoală, unde să înveţe şi români! Acolo avem terenuri de sport, putem să jucăm fotbal“, se înghesuie să vorbească puştii, sub privirile îngăduitoare ale părinţilor aliniaţi pe băncile din poartă.
Plecăm. Viaţa îşi reia cursul firesc. Câteva femei fac coadă la portbagajul unui Logan, probând fuste creţe: „Un milion bucata, sunt de-ale noastre, tradiţionale, făcute de mână“, ne informează câteva mai puţin ostile. Copiii uită de noi. Continuă să se joace pe marginea canalului, indiferenţi la miasmele care se ridică din tonele de gunoaie aruncate de locuitorii din zonă. „Nu au contracte cu primăria pentru ridicarea deşeurilor. Nici pubele“, ne lămureşte Alin Banu. O fi, dar asta nu explică mizeria pe care singuri şi-o construiesc. 

Măsura curajului jurnalistic: Faţa Luncii

Urmează în programul de vizită Drumul Apelor – „barăcile“ – unde sărăcia romilor este principala ocupaţie, centrul de zi al Asociaţiei Vasiliada, la care ţiganii cu situaţie financiară proastă îşi pot aduce copiii să urmeze cursuri de educaţie şi să-şi aprofundeze cunoştinţele de la şcoală.
Şi ne oprim în Faţa Luncii. Adică în cel mai mare cartier de romi din România, faimos în toate colţurile ţării, mediatizat de toate ziarele şi posturile de televiziune, ajuns aproape o legendă: locul unde nici un român nu calcă, iar ziariştii nu pot scăpa cu viaţă. Fără jandarmi după noi, fără poliţie, doar cu pixuri şi camere de luat vederi, tragem aer în piept şi intrăm.
De-o parte şi de alta a drumurilor prăfuite, desfundate, vilele se-ntrec în termopane şi grilaje aurite. Maşini cu numere străine sunt parcate „la peron“ ori chiar lângă case mai modeste. Oamenii îşi văd de treburi: bărbaţii vorbesc la celulare cu parteneri de afaceri, femeile stau tolănite la umbra pomilor, iar ţâncii se joacă în ţărâna drumului. Nimeni nu ne împiedică să înaintăm, deşi culoarea albastră a microbuzului, asemănătoare dubelor de jandarmi, stârneşte ici-colo remarce ostile.

Năzdrăvan – arhivar al istoriei romilor

Prima escală o facem la Vasile Velcu Năzdrăvan, liderul Uniunii Romilor din Craiova. Deşi îl luăm pe nepregătite, căpetenia se organizează rapid: ne invită în biroul personal, câtă vreme soţia Timişoara şi nepoţii îşi văd de treburile casnice la umbra corcoduşilor.
Lângă ceasuri aurite, un album foto despre Roma, Congresul al XI-lea al PCR în scoarţe roşii, o bogată aparatură audio-video şi câteva rafturi ticsite cu băuturi fine se rânduiesc într-o ordine desăvârşită 800 de casete video – cu filmări ajunse şi pe „utube“, CD-uri, cărţi, reviste, broşuri, Biblia tradusă în limba romani, fotografii, un scenariu de film în colaborare cu Adrian Pintea rămas nefinalizat şi articole creaţie personală cu şi despre viaţa şi tradiţiile romilor. O adevărată arhivă despre istoria ţiganilor, aşa cum rar poţi să întâlneşti.
„Presa nu vrea să cunoască adevărul despre ţigani, tradiţiile lor, meseriile, istoria“, se plânge liderul rom, apărându-şi etnia. „Cea mai mare problemă a romilor este însă sărăcia. Tot din cauza sărăciei au plecat demult şi copiii mei în străinătate: unul în Irlanda, unul în Anglia şi altul în America. Acolo stau în case de la social, fac munci necalificate, se descurcă. Dar nu sunt mulţumit – nu au strâns cât ar fi putut. În America, banul e mai uşor de făcut, acolo cerşitul e de bază“, ne explică amabil Năzdrăvan modalităţile prin care se descurcă romii alungaţi din ţară de sărăcie.

„Oameni cu frica lui Dumnezeu“

Ieşim din nou în stradă şi ne îndreptăm fără dificultăţi spre cârciuma cartierului, „La Francisco“. Îl regăsim aici pe Ion Bâlteanu, preşedintele organizaţiei cărămidarilor, dar şi alţi lideri locali neoficiali. Discuţia se leagă repede, la un pahar de Fanta şi apă plată. Se fac glume pe seama temerilor de a pătrunde vreun străin în cartier, se spun istorii personale, dar mai ales se aduc argumente în favoarea lor, a romilor, contrazicând prejudecăţile conform cărora ţiganii ar fi un neam de infractori.
„Suntem oameni extraordinari“, ia cuvântul Dumitru Piteşteanu, un rom cu discurs intelectual, „suntem integraţi, avem dintre noi studenţi, profesori, bancheri, militari! Oameni cu frica lui Dumnezeu! Facem eforturi şi noi, credeţi că nu?! Construim case în criză, da, dar am muncit pentru asta! Dar mediul înconjurător influenţează comportamentele! Rău fac copiii ăştia, tinerii, care au fugit să vadă cum e Europa şi şi-au luat-o în cap… Dar noi pentru ţara asta am muncit, pentru ţara asta s-au jertfit părinţii noştri şi aici o să murim şi noi, tot în ţara asta! Suntem români, dar de etnie romi!“.
 

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

55 COMENTARII