O încăpere cu pereţi albi, un birou, o mică bibliotecă, ghivece cu flori, un corp de mobilier. Asistenta nu se ridică. Doctorul, în schimb, îşi primeşte pacientul în picioare, ca o gazdă ce-şi conduce, elegant şi atent, oaspetele prin casă. Suntem în cabinetul unuia dintre dermatologii renumiţi ai urbei.
Undeva în spatele pieţei, o străduţă cu sens unic, aglomerată, cu maşini parcate înghesuit pe stânga şi pe dreapta. O curte cu porţile deschise, dincolo de care se vede intrarea unei farmacii la parterul unei case cu etaj, un culoar asfaltat şi câteva băncuţe. O pancartă semnalizează prezenţa unui cabinet medical cu câteva specializări. Aici e. Dr. Ion Ţolea. Intrăm, uşor ezitant. N-am vrea să dăm năvală în curte neinvitaţi. Una dintre farmaciste zâmbeşte şi face semn încurajator spre dreapta. Fusese bun gândul dintâi. În prag se văd două persoane. Ei, poate avem noroc. E ora 16.45. În cinci minute avem programare. Sau… nu. Culoarul e plin. Scaunele sunt ocupate, la fel şi băncuţa din interior. Cinci persoane se sprijină de zid. 3, 4, 7… 15 oameni, cu cei care au venit ultimii şi au rămas afară, aşteaptă să le vină rândul. Pe culoarul lat de un metru, nimeni nu scoate o vorbă. Privirile sunt aţintite pe plăcuţele pătrăţoase de gresie. Din când în când, ochii vreunui pacient se pironesc asupra intrării, apoi privirea trece rapid, aproape pe furiş, peste cei aflaţi în aşteptare, revenind la albul de sub tălpi.
Nervii aşteptării
Minutele se scurg anevoie. Greutatea corpului se mută de pe un picior pe altul. Parcă ai vrea să împingi orele cumva şi nu poţi. E fără 5. Între timp, au mai venit patru oameni. Suntem 19 cu toţii. În sfârşit, uşa se deschide şi iese cineva. Se aude apoi vocea asistentei, strigând două nume. „Pentru pansat, intraţi pe uşa cealaltă“, adaugă apoi. Una dintre doamne se desprinde de zid şi intră rapid. „Ce tupeu! Îţi trebuie nesimţire! Nu mai are răbdare să-i vină rândul“, rosteşte cu ciudă o femeie. S-a înfuriat, dar încearcă să se stăpânească. În clipa aceea, pe alee îşi face apariţia un domn. 20. Se uită câş la oamenii care stau tăcuţi şi cuminţi. Privirea-i exprimă neîncredere. „Toată lumea aşteaptă la domnul doctor Ţolea?“. Câţiva dau din cap cu plictiseală, unii silabisesc cu juma’ de gură, alţii nici nu se sinchisesc să răspundă. Se întoarce pe călcâie şi pleacă mişcându-şi buzele. Doamna cu pansatul a terminat. Trei minute. N-a durat mult. Cealaltă, căreia i-a luat locul, o priveşte ca şi cum ar dori să-i pună piedică, rostind apoi în barbă: „Nebună!“.
Renumele umple sala
Alt consult. Aproape toată lumea are programări. Cum, însă, cele zece minute alocate se pot transforma în 20, în funcţie de afecţiune, decalările sunt inevitabile. „Aţi mai fost la domnul doctor?“, întreabă o bătrânică de pe scaun. „Să ştiţi că este foarte bun. Unul dintre cei mai buni medici din oraş. De-aia şi vine atâta lume!“, ne pune la curent, amabil. O femeie însărcinată, micuţă, apare în uşă. Citeşte afişele şi se aşază într-un colţ, în picioare. Pe băncuţa de pe culoarul îngust, o adolescentă se foieşte de zor. Dacă n-ar fi venit însoţită de o doamnă, ar fi plecat de mult. S-a făcut 17.15. Abia intră cei cu programări făcute pentru 16.10-16.20. Uşa se deschide, în sfârşit. Altcineva la rând. „Nu vă supăraţi, dacă nu am programare, pot intra şi eu?“, întreabă femeia care o însoţeşte pe tânără. „Poftiţi“, vine răspunsul. Nimeni nu spune nimic, dar câteva priviri îi săgetează spatele. Un minut, două, trei. Gata! Au ieşit. E rândul altcuiva. Pare din ce în ce mai cald. Doamna gravidă se aşază pe bancuţă, ţinându-se de spate. „FEMEILE ÎNSĂRCINATE AU PRIORITATE“, scrie, mare, pe un geam de lângă uşă, chiar în dreptul scaunelor. Nimeni nu observă, însă, afişul. „Om intra până la 18.30“, şopteşte cu speranţă bătrâna. Apoi adaugă împăciuitor şi înţelegător: „E lumea bolnavă, ce să facem!“.
Cu programare, dar …
Posibil pacient. Ajunge lângă intrare, îşi roteşte privirea, zăboveşte asupra programului de pe uşă şi… pacient ratat! Se sperie şi renunţă. O muscă bâzâie enervant printre noi, apoi iese din hol şi dispare. Din prag, se vede casa şi curtea micuţă a vecinei din dreapta. Proprietara se iveşte cu o faţă de masă, gata s-o scutere. Înaintea ei, o masă cu scaune. Alături, pe lângă construcţie, câteva ghivece cu flori. Nu-i frumos să te holbezi în curtea altuia, dar pare imposibil să faci altceva. Curând, o bătrânică cu ochi albaştri, venită de undeva din mediul rural, apare însoţită de o doamnă. Peste 40 de ani, finuţă, delicată, cu trăsături frumoase, îmbrăcată sport. „Toţi aşteptaţi la acelaşi medic? Păi nu se ţine cont de programare?“. Se uită aproape revoltat la noi, se gândeşte câteva secunde, adoptă o mină stoică şi se aşază pe bancă. Uşa se deschide. Cineva observă doamna cu burtică: „Aveţi prioritate, de ce nu intraţi?“.
Medicii altor generaţii
Ora 18.00. Mai trec câteva minute. Gresia e crăpată în unele locuri, iar vopseaua de pe tocărie e cojită. Simt nevoia să stau. Caloriferul acoperit cu lemne pare numai bun pentru odihnă. O durere enervantă de spate nu-mi dă pace. De unde o fi apărut? Nu era momentul. Sprijinită încă de zid, doamna din apropiere îşi lasă capul într-o parte. Un şirag de mărgele îi încolăceşte gâtul aproape înghiţit de bluză. Sunt prea mari, abia acum observ. Cui îi pasă? Durerea de spate e tot acolo. Se-aude un nume. E rândul meu. Intru. Aşteptarea a fost ca o anestezie. Dacă mi s-ar spune acum că trebuie să plec într-o zonă cu risc maxim de malarie, aş reacţiona în consecinţă. Adică deloc…
Un domn în vârstă, cu ochelari şi părul albit, se aşază lângă mine. Glumeşte. Asta e bine. Nu e arogant, nici distant. Pare… uman. „Ia să vedem, ce problemă aveţi?“, întreabă. Voce calmă, de un firesc încurajator. Ascultă cu răbdare. Nu dă nici o secundă senzaţia că se grăbeşte, că programările s-au decalat, că n-ar avea timp. Nu simt că bâjbâie, că se plictiseşte, că s-a săturat de aceleaşi probleme, de pacienţi, de meserie. Apoi, zâmbeşte şi trece la explicaţii. Dă exemple, face comparaţii. Glumeşte din nou. Au trecut cinci-şase minute de când am intrat. Se asigură că n-a rămas nimic neclarificat, apoi merge să se aşeze la birou, în faţa asistentei, pe scaunul „doctorului“. Totul a costat 50 de lei. Rezonabil, mai ales că următoarea consultaţie, care trebuie făcută în decurs de o lună de la prima întâlnire, este gratuită. „V-am spus că e un medic bun. Să întrebaţi şi dumneavoastră lumea. Ştie ce face şi ce prescrie acolo. E din generaţie mai veche“, îmi spune bătrânica la ieşire. Îmi iau la revedere şi mă-ndepărtez, cu o senzaţie stranie de uşoară vinovăţie. Ceilalţi rămân…
