Seceta a ucis orice boare de vânt, dar şi speranţa că paguba de anul acesta se mai poate recupera vreodată. Ţăranii se plâng unii altora, merg la biserică, se roagă să le ierte Dumnezeu păcatele şi să nu-i mai chinuiască, şi cum de la autorităţi n-au primit sprijin nici până acum, nu mai aşteaptă nimic.
Îngroziţi la gândul că animalelor le vor lipsi la iarnă furajele, oamenii aleargă şi după ultimul, pai căci şi, dacă ar vrea să le vândă, nu le-ar mai cumpăra nimeni.
„S-a vândut vacă mare, cu lapte, şi cu viţel, cu cinci milioane. Păi nu e păcat şi de truda noastră, că numai noi ştim cum ne-am chinuit cu ele, să le dăm degeaba?! Noi avem capre, că sunt animale mai mici, pentru ele am venit să tăiem buruienile d-aci, din şanţ. Acu’ le avem băgate în brânză, la ciobani, la Izvorani. Da’ ce brânză ne-au dat… E greu, nici la asociaţie nu s-a făcut nimic, nu vedeţi că taie cocenii pentru vaci, că nu se mai face nimic de cules? Poa’ să vie Oltu’, că degeaba mai vine acu’, după ce a ars tot!“, îşi spun amarul doi bătrânei din Bălăneşti, comuna Mărunţei.
Sunt nevoiţi să alerge singuri pe câmp, fiul e plecat la slujbă, că din agricultură nu se mai trăieşte. Nu mai ţin nici animale mari, toţi încearcă să scape de ele pe prăpăd, aşa că se ajută cum pot cu un măgar. Nu e pretenţios la mâncare şi e tare blând şi ascultător.
„N-am văzut atâta speranţă ca la oamenii ăştia, care muncesc pământul până la sacrificiu“
Cum mergi spre sudul judeţului, priveliştea se schimbă foarte puţin. Seceta şi-a făcut peste tot de cap şi la cei care şi-au lucrat singuri, după puteri, bucăţica de pământ, şi la asociaţiile agricole care au câmpuri întregi cu aceeaşi cultură. Pagubă au şi unii şi ceilalţi, ba chiar cei din asociaţii mai au de acoperit şi credite la bănci.
La Radomireşti funcţionează mai multe asociaţii şi societăţi agricole, oamenii păstrând pentru ei doar parcelele mici pe care nu le-au putut da în arendă pentru că sunt „mai pe coclauri“. Aşa este de după 1989 şi niciodată nu s-au putut plânge, deşi au mai fost ani secetoşi. „Secetă ca asta nu am mai întâlnit. Au mai fost ani secetoşi, dar şi atunci tot se făceau 800 – 1.000 de kilograme de floarea-soarelui la hectar şi 1.000 – 1.500 la grâu. Acum sunt culturile calamitate 80 la sută, sută la sută… Au fost suprafeţe întregi pe care nu le-a mai recoltat nimeni, pentru că nu se justifica motorina. Ce consumai nu scoteai din pământul ăla. Însă va fi altă mare problemă, pentru că terenul trebuie pregătit pentru cultura următoare, aşa că resturile tot trebuie îndepărtate. Au încercat să are şi nu se poate deoarece pământul este tare. Nici nu mai ştim de când n-a mai dat un strop de ploaie“, a spus viceprimarul comunei Radomireşti, Florica Drăgoescu, inginer agronom.
Radomireştiul şi comuna vecină, Mihăeşti, sunt cazurile fericite în care producătorii agricoli nu s-au dat bătuţi şi păstrează asociaţiile. „După anul ăsta nu cred că renunţă, dar, dacă şi anul viitor va fi la fel, mulţi se vor sătura. Înainte era un echilibru, asta am observat din experienţa proprie şi am încercat să-i liniştesc şi pe oameni. Dacă nu se făcea grâul, se făcea porumbul, dar an ca ăsta chiar n-am întâlnit. Şi nici bătrânii, după cum îmi spune mama mea, care are 80 de ani. S-au cheltuit între 13 şi 14 milioane cu înfiinţarea unui hectar de cultură şi s-au făcut, în cazurile fericite, 400 de kilograme. Dar bătrânii tot nu renunţă, pentru că ei aşa s-au pomenit, să-şi muncească pământul. Şi pe temperaturile acelea extreme, când ne-a venit cod roşu, ei erau tot pe câmp, să mai adune coceni, să aibă ce să dea la animale la iarnă. N-am văzut atâta speranţă la oamenii ăştia, care nu renunţă, muncesc pământul până la sacrificiu“, adaugă viceprimăriţa.
Mare parte dintre asociaţii au încercat, în schimb, să se pună la adăpost asigurându-şi culturile. Cât vor primi de la stat, încă nu ştiu, dar tot e mai mult decât nimic.
„Oamenii din Seaca sunt bătrâni, n-are cine să-i ajute“
Deşi nici la Radomireşti şi nici la Mihăeşti nu funcţionează sisteme de irigat, ţăranii au găsit totuşi soluţia arendării terenului, situaţie care nu se regăseşte la Seaca, o comună învecinată. „Oamenii la noi se tot ceartă pe hotar, n-au vrut să priceapă că pământul se munceşte altfel pe suprafeţe mari“, declară viceprimarul Marian Băluţă. Când nu s-au mai descurcat singuri, l-au lăsat pârlog.
În Seaca, deşi numele duce cu gândul la ce e mai rău, mai este apă în fântâni, chiar dacă nivelul a scăzut, iar pământul este atât de tare, că nu-şi pot planta un cuib de roşii şi sunt nevoiţi să cumpere de la cei veniţi de pe Valea Oltului. „Ne spune Seaca pentru că, pe vremuri, un boier ar fi venit în sat şi a vrut să-şi sape o fântănă. A săpat, a săpat, n-a dat de apă, s-a apucat şi a săpat alta şi de-abia la a patra, parcă, a reuşit. Cu toate astea, noi încă nu avem probleme mari cu apa, fântânile sunt săpate la 30 – 40 de metri. Problema noastră este, ca peste tot, că s-a pârjolit tot câmpul. În jumătate de sat a plouat ultima dată prin mai, în cealaltă jumătate a mai dat câte ceva, foarte puţin. Oamenii din Seaca sunt bătrâni, n-are cine să-i ajute, dau şi ei pământul la cine mai poate să-l muncească. Tinerii au plecat din sat şi nici nu mai vor să audă. Fac bani pe la Bucureşti şi prin străinătate, însă se mai întorc să-i investească. Şi cei rămaşi, tot la oraş se gândesc. Bătrânii au în mare parte pensii de CAP, bani puţini, nu sunt precum cei de la oraş. Dar ştiţi ceva? La noi colectarea taxelor şi impozitelor e cam 75%. Se duce perceptorul prin sat şi îi întreabă cât pot să mai lase. Şi lasă, bieţii de ei, din puţinul pe care-l au“, povesteşte viceprimarul.
Anul trecut, la starea civilă s-au oficiat şase cununii, dar s-au înregistrat 64 de decese. 15 micuţi au venit pe lume şi-şi vor trăi copilăria în satul-comună din care părinţii lor poate nu o dată au visat să plece să-şi încerce norocul în altă parte. „Ne chinuim, facem proiecte, ne adresăm şi noi cui putem, măcar drumurile să le refacem, pentru că drumul spre Văleni e mai sigur de trecut pe jos“, a încheiat viceprimarul Băluţă, un sătean plecat la oraş, care s-a întors în sat să facă agricultură şi administraţie, dar pe care îl încearcă din nou dorul de ducă.
„Cine ne mai ia nouă animalele?!“
Alt sat, altă comună, aceleaşi dureri, ca şi cum sătenii din judeţ s-ar fi vorbit să-şi descrie necazul cu aceleaşi cuvinte. „Ce să mai zicem? Mai avem ce să zicem şi cui să ne plângem? Nu vedeţi ce e pe câmp? Nici furaje de animale nu mai putem să adunăm. Le-am da cu totul, dar spuneţi-ne dumneavoastră, cine le mai ia acum?! Dac-om putea, om mai pune pământu’ pentru la anu’, dar cu ce? C-am muncit ca proştii la stat, ne-am distrus tinereţea pe arşiţă şi pe viscole şi ne-au dat bani la pensie de ne-au săturat. Un pârlit de cizmar din gară, făcut peste noapte miliţian, are şaişpe milioane pensie şi râde pe buza şanţului, iar noi ne chinuim. Asta e, nimeni nu ne mai ajută, toţi ne mint!“, se plâng sătenii din Văleni, comuna Brâncoveni.
