Răzvan Mazilu sau mirajul dansului. O persoană şi o expresie care au devenit de-a lungul timpului sinonime.
L-am întâlnit pe Răzvan Mazilu în cabina din Teatrul Liric craiovean. Îşi aşeza pe masă cosmeticele pentru a se pregăti de întâlnirea cu publicul din Oltenia. Printre creme şi fonduri de ten, am reuşit să purtăm o conversaţie. Am aflat că dansul l-a fascinat pe Răzvan Mazilu de pe la trei ani, iar drumurile ce au urmat au condus spre ceea ce este astăzi, balerin de renume internaţional, coregraf şi regizor. L-au ajutat profesorii de la Liceului de Coregrafie „Floria Capsali“ din Bucureşti (1992) şi cei de la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“, secţia Creaţie Coregrafică (1996). Simţea că poate face mult mai mult decât ceea ce-i impunea programa şcolară, aşa că în paralel a urmat stagii şi work-shop-uri susţinute de coregrafii Josef Nadj, Christine Bastin, Dominique Bagouet, Gigi Căciuleanu, Rusell Maliphant.
Încă din anii liceului a devinit solist al Companiei de Dans Contemporan „Contemp“, mai întâi la Opera Naţională Română, apoi la Teatrul Evreiesc de Stat. Povestea balerinului continuă. Se descătuşează şi devine din 1993 propriul stăpân al destinului artistic, ajungând free-lancer. Îşi continuă cariera în dublă ipostază: de interpret şi creator.
Creaţii purtând semnătura Răzvan Mazilu
„Dama cu camelii“ după Al. Dumas – fiul, coregrafia spectacolului „Oedipe“ de George Enescu, „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult“, după Tennessee Williams, o primă întâlnire cu Teatrul Odeon din Bucureşti (1996) sunt primele spectacole ce poartă amprenta lui Răzvan Mazilu. I-au urmat altele şi altele, „Jocul de-a Shakespeare“, în coregrafia lui Ioan Tugearu, prezentat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, de fapt, pionieratul spectacolelor one-man-show al unui dansator, apoi „Îngerul albastru“, dramatizare proprie după romanul „Profesorul Unrat“ de Heinrich Mann. Îi urmează „Dans la Odeon“, program de promovare a dansului contemporan românesc, pentru ca apoi la Odeon să vadă lumina rampei spectacolul „Portretul lui Dorian Gray“, de Oscar Wilde, în care Răzvan – interpret al rolului titular şi realizator al coregrafiei – apare sub direcţia de scenă a lui Dragoş Galgoţiu, unul dintre cei mai importanţi regizori români. Anii trec, spectacolele se nasc. Anii 2005-2006 îi aduc lui Răzvan Mazilu noi provocări, care îi consolidează popularitatea şi statutul de artist complet. Stagiunea marchează şi revenirea sa pe scena Operei Naţionale Bucureşti, cu „Simfonia Fantastică“, un spectacol de teatru coregrafic semnat de Gigi Căciuleanu, pe celebra partitură a lui Hector Berlioz. În acelaşi timp, la Teatrul Odeon, aventura dansului continuă cu un spectacol inedit, în care tangoul argentinian şi dansul contemporan îşi împrumută mijloacele de expresie. În 2007, „Un Tango Mas“ este un spectacol de autor pentru Răzvan Mazilu, secondat de regizorul Alexandru Dabija. Luna mai aduce altă premieră, „Block Bach“, o nouă abordare coregrafică purtând semnătura aceluiaşi Răzvan Mazilu. Creaţii multe, idei, asemenea. Şi totuşi, de unde vin ele? Să fie oare o muză care-l ajută pe Răzvan Mazilu să creeze astfel, să vrăjească prin dans, mereu prin alt dans? Se pare că nu, căci „un spectacol se naşte din ideile mele, din visele mele, din ceea ce mă marchează, ceea ce mă obsedează, doare, îmi provoacă bucurie, ceea ce mă face fericit. Din senzaţii, întâmplări, situaţiile prin care trec în viaţă“, mărturiseşte artistul în vreme ce creează o nouă imagine, un nou chip. Chipul care va veni să vorbească despre el prin dans.
În loc de autoportret
Şi dacă ieri era Othello din „Jocul de-a Shakespeare“, astăzi semnează muzica spectacolului „Un Tango Mas“, pentru ca mâine să fie din nou pe scenă în „Block Bach“. De fapt, acelaşi Răzvan Mazilu, chiar dacă sub altă mască. Un om care vorbeşte prin şi pentru artă. Un artist care preţuieşte darul primit de la Dumnezeu, care iubeşte viaţa, „palpitantă, frumoasă. Cred că este un mare noroc să fiu hărăzit cu talentul dansului. De asemenea, este un mare noroc să fii artist, să ai un har de la Dumnezeu, fie că este cel al dansului, cum este cazul meu, fie că este cel al cântului. Este un dar de care trebuie să ai grijă, să ţi-l cultivi. O viaţă variată, viaţa mea. De fapt, un stil care îmi place foarte mult, pentru că nu mă lasă să mă plictisesc, să intru în rutină, căci
mi-e îngrozitor de frică de ea. Profesia mea îmi oferă ocazia să călătoresc foarte mult în ţară şi în străinătate, să fac spectacole. Mereu alt spectacol, alt rol, alt personaj, altă provocare, alt pariu cu mine“, a precizat Răzvan Mazilu. O viaţă petrecută pe scenă, acolo în lumina reflectoarelor, mereu alt început, altă furtună care trece, alt succes. „După un spectacol, mă simt ca după un cataclism, ca şi cum am trecut peste un mare examen, peste o mare încercare a vieţii mele, pentru că nimic nu este întâmplător pentru mine“, completează Răzvan Mazilu. Fiecare dans vorbeşte despre el, azi este trist, pentru ca mâine să fie din nou vesel. Şi iar o uşoară melancolie îl încearcă, căci azi şi-ar fi dorit să facă acel proiect. Dar el cade. Şi totuşi regrete nu există căci „chiar dacă nu am reuşit să fac toate proiectele pe care mi le-am dorit, am primit cadou alte spectacole în care m-am implicat, la fel de frumoase sau mai frumoase, care au compensat faptul că n-am avut puterea să merg până la capăt într-un demers artistic. Nu trebuie să regreţi nimic, nu trebuie să te uiţi înapoi, ci mai degrabă să ai grijă să mergi înainte, să vrei mai mult de la tine şi să vrei să oferi mai mult”.
De la Craiova la Paris
Şi dacă astăzi mirajul dansului lui Răzvan Mazilu va încânta şi cuceri Craiova, mâine, parizienii îl vor avea în mijlocul lor, alături de actorii din „Block Bach“. În ritm de „Tango Mas“ la Veneţia, şi iar la Bucureşti. Ca într-un dans ameţitor de frumos. În urma sa, ziarele vor titra: „Numele lui Răzvan Mazilu se asociază îndeobşte cu un regal al dansului. Datele sale coregrafice atât de personale, eleganţa, frumuseţea mişcării, marea sa expresivitate scenică, tot ceea ce face din el un aristocrat al mişcării în contrast cu apariţiile «chinuite» pe care le cultivă, în general, dansatorii români contemporani… Imensul potenţial de teatralitate al dansatorului şi coregrafului Răzvan Mazilu s-a impus de fiecare dată“ (Okean în 2003) sau „Invitarea acestui formidabil dansator a fost benefică pentru Seara de balet a Operei Naţionale: în rolul Bernardei Alba, Răzvan Mazilu egalează (lucru pe care îl credeam imposibil) pe Luc Bouy (senzaţionalul interpret al lui Mats Ek), iar întruchipându-l pe Bottom, întregeşte cu haz cealaltă faţă a teatrului. (Melos, 2003).
