Astăzi este solistul de la Vama, mâine este sergentul nu prea întreg la minte, Toomey, din „Biloxi Blues“, de fapt, actorul muzician Tudor Chirilă.
L-am găsit pe Tudor Chirilă în cabina Nataşei Raab din Naţionalul craiovean, cabină ce îl găzduia înaintea piesei ce avea să înceapă peste minute bune pe scena teatrului. Am descoperit un actor vizibil obosit de un turneu extenuant, dar şi încununat de succes, „Biloxi Blues“. O cutie de Redbull îi devenise „tovarăşă“ de „suferinţă“, tot astfel cum laptopul şi discuţiile on line cu admiratorii îl ajutau să se descarce de energiile negative şi să se adune pentru a da ce are mai bun în faţa publicului craiovean. Între un telefon cu Andreea Raicu, jumătatea sa actuală, şi o discuţie cu mama, aveam să mai facem o descoperire: un Tudor uşor melancolic, îndrăgostit, dar, în acelaşi timp, un tip, realist, uşor pragmatic. Dovadă discuţia purtată. La afirmaţia: „George Mihăiţă a spus la un moment dat că Tudor Chirilă e mai mult interpret decât actor şi iubeşte mai mult teatrul decât muzica“, Tudor avea să se dezvănţuie: „George Mihăiţă îşi vinde marfa, şi şi-o vinde bine. Eu sunt foarte şmecher. Ce merge mai bine aia sunt mai mult. Cum le combin: câteodată, ai un trend ascendent pe muzică, altădată ai un proiect minunat pe teatru. Alegi ce merge mai bine, ce te face să te exprimi mai bine la momentul ăla. Nu e bine să fii împotriva curentului. «Biloxi Blues» e încununarea unui moment foarte bun în teatru pentru mine, dar deja discul nou, la care lucrăm acum, capătă teren în faţa acestei piese. O să neglijez teatrul. Mi-e dor să cânt iarăşi. N-am mai cântat… O dată cu restructurarea formaţiei a fost o pauză“.
Dragostea vorbeşte
Şi de aici încolo aveam să descoperim un tânăr îndrăgostit, emoţionat atunci când rosteşte cuvântul iubire: „Lucrăm la un material nou, care va apărea în septembrie. Un concept nou : «Pe sârmă». Se spune că iubirea este puternică şi că lucrurile bune care se întâmplă au loc din puterea iubirii. Or, eu am o teorie inversă, că iubirea, atunci când există între doi oameni, este un lucru foarte fragil. E ca şi mersul pe sârmă. Jos o prăpastie, cea a lumii moderne, cu toate tentaţiile şi ofertele care te distrag într-o parte şi-n alta, iar sus sunt ei, cei doi îndrăgostiţi sau iubiţi, care merg pe această sârmă, şi care trebuie să-şi conserve iubirea ca să poată merge mai departe, spre finalul călătoriei lor, împlinirea. De multe ori, aceşti oameni care merg pe sârmă se împiedică şi cad, iar iubirea se sfărâmă de lumea modernă, care-i în prăpastia de jos. Şi aşa e cântecul nostru, aşa începe: Dacă oamenii s-ar uita pe cer într-o zi de mai, ar vedea pe sârmă doi iubiţi păşind îmbrăţişaţi… Stai aproape de mine/Ai grijă cum păşeşti/ Nu te uita în jos… Ea îl sărută cu ochii închişi….Un cântec, o întreagă metaforă. O disperarea a unor iubiţi care nu vor să gafeze, vor să trăiască pururi departe de tentaţii, acolo sus pe sârmă, pe acoperişul lumii. Cred că-mi place lucrul ăsta şi cred că în jurul acestei chestii va fi construit conceptul discului“.
Ca-n vremurile de altă dată
Şi totuşi, după câteva momente, Tudor cel îndrăgostit, lovit de săgeata lui Cupidon, dispare, căci firul discuţiei este condus spre alt domeniu. Se vorbeşte acum despre ce va face Tudor peste o lună, două, ce planuri de viitor are. Şi atunci revine în scenă acel Tudor pe care toată lumea îl cunoaşte. Acel actor, muzician uşor pragmatic, mai mult nonconformist decât supus regulilor societăţii, şi ale lui proiecte: „ Nimeni nu mai face muzică de protest şi am de gând să revin în forţă, să critic ceea ce se întâmplă pe scena politică, pentru că nu cred că trebuie să rămânem aşa, lumea a intrat într-o amorţeală… E o burghezie aşezată şi nu e în regulă ce se întâmplă. Eu cred că e momentul să cântăm din nou despre chestia asta, să protestăm împotriva prostiei, a hoţiei, a intoleranţei, ignoranţei. Voi face o asemenea piesă“. Părăsim cabina, căci gongul avea să anunţe începerea spectacolului, iar el, actor, avea nevoie un răgaz. Acolo sus, în lumina reflectoarelor trebuie să fie sergentul nu prea întreg la minte, Toomey.
Aşa că plecăm. Mergem în sală. Publicul aştepta încă afară. Pe scenă se fac câteva repetiţii. Doar câteva reflectoare luminează scena. Decorul pare a fi aşezat: câteva lăzi militare, două paturi ridicate pe vertical şi doi actori, pe care lumina difuză nu ne permite să-i recunoaştem repetă de zor. Afară zumzetul publicului seamănă cu zgomotul unei ploi torenţiale de vară. Şi, dintr-o dată, Tudor îşi face apariţia pe scenă. Aveam să descoperim, şi de această dată, un alt Tudor. Unul nervos, vădit deranjat de munca pe care colegii săi ar fi trebuit s-o facă. Decorul nu era bine aranjat, aşa că Tudor răbufneşte: „Nu aveam distanţa asta între pat şi scaun. De ce nu v-aţi făcut treaba? Este nevoie să vin eu şi să vă aşez decorul… Cumva jucaţi voi în locul meu?“. Şi schimbul dur de replici continuă. Furtuna dispare în cele din urmă şi publicul pătrunde în sală, nerăbdător să-l întâlnească pe el, Tudor. Un alt Tudor, actorul care lasă totul la uşa ce desparte scena de culise şi dă ce are mai bun. Un actor complex, un artist adevărat, un om excepţional, acesta este, de fapt, nu un alt fel de Tudor, ci însuşi Tudor Chirilă.
