Autostrada România

V-aţi imaginat vreodată economia unei ţări ca pe o autostradă? În care există limite de viteză alternate cu porţiuni fără limite de viteză, semne de drum în lucru, drum îngustat, avertizoare luminoase, spaţii de servicii?
Dacă nu v-aţi imaginat aşa ceva, vă invit să o faceţi acum. Economia României este ca o autostradă pe care rulează românii, oamenii de afaceri, investitorii străini. Şi toţi trebuie să se supună aceloraşi reguli.
România are acum o singură autostradă pe care a reparat-o de prea multe ori. Şi mai are nişte kilometri. Oficial, România are 228 de kilometri de autostradă, cu 120 mai mult decât avea în 1989. Ce s-a construit în ultimii 18 ani? Să calculăm ritmul: şapte kilometri de autostradă pe an. Adică 580 de metri pe lună. Sau doi metri de autostradă pe zi. Vă readuc aminte că singura autostradă din România, Bucureşti-Piteşti, a fost oprită de mai multe ori, pentru reparaţii  generale. Şi în loc să facem trei autostrăzi, am reparat de trei ori acelaşi drum. Rezultatul? Risipă, nervi, consum. Aşa că România anului 2007 are 228 de kilometri de autostradă la o suprafaţă de peste 230.000 de kilometri pătraţi. Bulgaria are cu 50% mai mulţi kilometri (333), la o suprafaţă de 110.000 de kilometri pătraţi, iar Ungaria, un stat de două ori şi jumătate mai mic decât România (92.340 kilometri pătraţi), are de două ori şi jumătate MAI MULŢI kilometri de autostradă decât România (626).
Care este explicaţia? Nu găsesc decât una singură. Limitele de viteză pe care ni le-am autoimpus. Limitele de viteză de pe autostradă, din ce în ce mai mici, seamănă cu limitele de viteză ale economiei naţionale, în scădere o bună perioadă de timp, până la ritmuri negative, ceea ce este echivalentul distrugerii unei autostrăzi, după care ai nevoie să refaci întâi ceea ce ai distrus.
Economia României a intrat în linie dreaptă din anul 2000. Cu un ritm de creştere atunci de aproape două procente, cu un vârf de 8,5 la sută în anul 2004, cu o înjumătăţire a ritmului de creştere la 4,1 la sută în anul 2005, şi cu o recuperare de ritm în anul 2007, până la 7,7 la sută. Ce a făcut să existe aceste oscilaţii? Limitele.
În anul 2005, a intrat în vigoare cota unică. Cei care rulau pe „autostrada România“ au primit mai mulţi bani. Cei mai mulţi, cu autoturisme mici, au primit cel mai puţin. Cei mai puţini, cu autoturisme de mare putere, au primit cel mai mult.  S-au dat mulţi bani la puţini şi puţini bani la mulţi. După care, a trebuit să se pună ceva în loc. Alte taxe şi impozite. De unde? De la toţi, la fel. Doar că proprietarii bolizilor au fost foarte puţin afectaţi, ei alocând, procentual, foarte puţin din plusul de bani rămas prin introducerea cotei unice, în timp ce pentru proprietarii de autoturisme mici, doar scumpirea benzinei, spre exemplu, a însemnat recuperarea a 100 la sută de către stat, a ceea ce a acordat pentru puţin timp. Care este rezultatul?
Proprietarii de bolizi zburdă din ce în ce mai tare, fără limită de viteză. Proprietarii de maşini normale (cea mai mare parte din România) au o limită de viteză impusă de situaţia financiară. Ei nu pot rula la viteze mari, pentru că le creşte consumul şi rămân fără benzină la jumătatea autostrăzii. Iar ca să nu rămână în pană, singura soluţie este să reducă viteza. Iar dacă o Dacie şi un BMW pornesc din Bucureşti spre Piteşti la acelaşi moment, BMW-ul face jumătate de timp faţă de Dacie. Şi uite aşa, decalajul dintre cei care au pornit în acelaşi moment, din condiţii inegale, nu numai că nu se reduce, ci se adânceşte. Acesta este primul dezechilibru la care mă refer astăzi.
Cei care nu sunt de acord ar putea spune: bun, BMW-urile aleargă mai repede, dar consumă mai mult. Şi atunci, prin taxele din benzină, varsă de două ori mai mulţi bani la bugetul de stat. Este corect, doar dacă accepţi, ca politică naţională, polarizarea societăţii. Şi dacă, cu banii în plus încasaţi, construieşti alte autostrăzi, astfel încât aceşti bani să nu se piardă. Dar nu se întâmplă aşa.
Pentru că, de la jumătatea anului 2006 şi până acum, încep să fie afectaţi şi proprietarii de bolizi, din ai căror bani, plătiţi ca impozite şi taxe, ar trebui să se construiască infrastructura naţională. Dar nu se întâmplă aşa. De ce? Din cauza limitelor de viteză.
Fiecare scandal politic acţionează ca o limită de viteză pe autostradă. Şi, de la 130 de kilometri la oră, ajungi întâi la 110, şi apoi la 90, şi, până la urmă, la 50. În plus, apar limitele naturale – se strică autostrada. Ce fac bolizii? După ce au investit, vor să îşi recupereze mai repede banii. Şi forţează viteza. Dacă sunt prinşi, rămân fără carnet, în cazul în care nu reuşesc să se înţeleagă cu persoanele care ar trebui să vegheze ca legea să fie la fel pentru toţi, şi apare corupţia. Dacă nu sunt prinşi, trişează, ceea ce nu e corect din punct de vedere economic. În ambele situaţii, gropile din autostrăzi afectează autoturismul, iar o parte din creşterea economică se duce în reparaţii. Se diminuează profitul, iar bugetul începe să piardă din încasări. Acesta este al doilea dezechilibru, în condiţiile în care cheltuielile bugetare cresc, iar ritmul de încasare al veniturilor are sens contrar.
Scandalul politic duce la înrăutăţirea percepţiei investitorilor asupra mediului economic. Asta nu înseamnă că ei nu vor mai investi în România. O vor face, dar vor căuta randamente mai mari, corelate cu un risc mai ridicat. Apoi, găsesc un drum secundar pentru a căra aceste randamente peste graniţă. Din nou, ritmul încasărilor bugetare se inversează şi se diminuează.
Un nou guvern înseamnă noi constructori de autostrăzi. Şi cu ce încep ei? Din păcate, tocmai cu reducerea limitelor de viteză. „Traian Băsescu a fost foarte puţin interesat  de problemele fundamentale ale românilor şi ale ţării, şi s-a implicat cu îndârjire în conflicte şi lupte care nu au făcut decât să creeze clivaje în interiorul societăţii“, a declarat Călin Popescu Tăriceanu. „Încercarea premierului de discreditare a preşedintelui Romaniei este o probă de iresponsabilitate politică“, a replicat administraţia prezidenţială. Cine are dreptate? Nici nu mai contează. Pentru că puţina responsabilitate a ambelor declaraţii nu face decât un lucru: scade din nou limitele de viteză de pe autostradă. Iar între timp, nesupravegheată, autostrada se strică, „ajutată“ de cei care sunt invitaţi să fure din ea, printr-o vigilenţă scăzută.
Ce înseamnă asta pentru investitori? Repet, cer randamente mai mari. De unde? Din economia României. Cine plăteşte preţul? Autohtonii, care sunt priviţi ca băştinaşi lipsiţi de cultură, din moment ce îţi fură autostrada de sub roţi. Şi uite aşa, în loc să avem autostrada 2, 3, coridorul 4 şi alte poveşti de genul ăsta, suntem invitaţi să reparăm la nesfârşit aceeaşi autostradă. Autostrada România.