Lucrează la război cu aceeaşi îndeletnicire cu care bunica ţesea covoarele acelea minunate, care te încântau de cum intrai în mica sa gospodărie. Se numeşte Ioana Tatiana Geambaşu, nu are decât 19 ani şi iubeşte mult arta tradiţională.
O cameră modestă, ce nu aduce prea mult cu încăperea unui adolescent al zilelor noastre, este locul în care Tatiana, fetiţa îndrăgostită de frumuseţea tapiseriei, lucrează aproape zilnic pentru a da naştere unor extraordinare opere de artă. Câţiva maimuţoi, un televizor aşezat undeva într-un colţ al camerei pe o măsuţă, o pictură pe sticlă şi câteva pensule stau aşezate undeva pe jos. Într-un alt loc al camerei, războiul vertical. În faţa lui, un scăunel. Acolo stă micuţa artistă. Cu picioarele încrucişate, asemeni unui yoghin. Lucrează asiduu. Cu pasiune, căci ea este ca care i-a condus paşii. Astăzi, o nouă operă va începe să prindă viaţă, alta dintre multe altele. În spatele lor, o muncă titanică. „Pentru a lucra o tapiserie am nevoie de două trei luni. Se începe mai întâi cu schiţă, de fapt, un proiect pe hârtie. Urmează apoi instalarea gherghefului, copierea. Şi apoi munca propriu-zisă, s-o numim aşa. De fapt, lucrul la război“, a precizat Ioana Tatiana Geambaşu. Aşa s-au născut, rând pe rând, „Singurătate“, „Vibraţia sufletului“, „Transparenţe“, „Copacul vieţii“, „Sentimente“, „Zbor“, „Amintire“, „Spiritele nopţii“ şi „Continuitate“, cele din urmă o îmbinare reuşită a picturii cu arta textilă, „Adiere“, toate reunite sub un singur nume – „Speranţe“, de fapt o expoziţie de textile, unică în Craiova, purtând semnătura Tatianei Geambaşu şi a colegei sale Hermina Ionela Dobrică. O altă tânără care vrea să arate că preocupările unui adolescent nu se opresc întotdeauna în sfera muzicii nonconvenţionale, a maşinilor sau a vieţii de noapte din barurile craiovene. Un alt talent, o tânără care a găsit de cuviinţă să aducă în prim-plan o artă ce părea că se stinge încet. Astăzi a renăscut. Asemeni păsării Phonix, şi asta pentru că ele, studentele din anul întâi, Hermina şi Tatiana, au readus-o în prezent. I-au dat viaţă.
O poveste inspirată de folclor
Şi totuşi, dacă rezultatul de astăzi încântă şi cucereşte în acelaşi timp de vină pare să fie şi bunica. Bătrânica aceea dragă, cu mâinile asprite de atâta muncă şi care, în zilele fierbinţi de vară, la umbra nucului din curte îşi instala tăcută războiul. „Ia mai ţes şi colo ceva, fata mamii. Să ai zestre când te-oi mărita. Să nu te râdă lumea“. De pe un scăunel fetiţa cu ochii mari cât cepele o asculta, dar fără a înţelege, se pare, mare lucru. Privirea îi era atrasă de mişcările acelea de mâini. Întrebările îi stăteau pe buze, dar nu cuteza a o deranja pe bunica. Şi totuşi: „Cum de poate buni să bage aţele acelea pe acolo şi mai apoi să iasă covorul pe care îl aşterne în camera de oaspeţi, cea din faţă, sau îl împătureşte cu drag pentru a-l închide în cufărul acela mare din camera din mijloc?“. Curiozităţile unui copil, care astăzi îi este recunoscătoare celei care i-a insuflat dragostea de artă, de frumos, de folclor. „Eu am învăţat mai întâi să desenez şi apoi să vorbesc. Deseori bunica îmi povestea de artă“, recunoaşte fetiţa care deunăzi privea curioasă de pe scăunelul de sub nuc cum buni făcea minuni, cu beţele acelea din lemn, şi cu aţele care îţi transformau pielea fină în cea de găină când le frecai între degete. Anii au trecut, pasiunea a rămas, astfel că fetiţele care confecţionau hăinuţe păpuşilor din cârpele bunicii au ajuns adevărate artiste. Paşii le-au fost îndrumaţi şi de profesorii de la Liceul de artă, soţii Dincă, însă bunica rămâne să conducă acolo în sufletul lor, căci ce ar fi fost copilăria lor fără ea.
Pasiunile unor artiste
Iubesc ceea ce fac şi, chiar dacă unora dintre noi ni s-ar părea mai mult decât suficient să le vedem în faţa războiului combinând atât de bine tradiţionalul cu modernul, ele găsesc de cuviinţă să se aplece cu migala şi dragostea caracteristice şi spre alte domenii ale artei. Curajul nu le-a lipsit niciodată, aşa că atât Tatiana, cât şi Hermina au încercat să demonstreze că pot face mai mult. De fiecare dată altceva. Aşa că nu s-au dat la o parte când a fost vorba să lucreze în ceramică sau să picteze pe sticlă. Deseori înlocuiesc micuţul scăunel de lemn pentru care au alergat în stânga şi-n dreapta pe la vreun meşter tâmplar priceput, căci nu oricine le putea oferi un astfel de exemplar, şi se aşază în faţa pânzei. Prietene le devin pensulele şi guaşele. Aleg să picteze icoanele, „singurele opere care se pot copia, fără a trăi vreo clipă cu impresia că nu îţi aparţine“, după cum însăşi una dintre tinerele artiste avea să declare. Nu pornesc însă la lucru cu temele nepregătite, căci nu pot risca. Nu se pot face de râs. Se coboară de pe scaunul înalt ce străjuieşte în faţa şevaletului şi se îndreaptă spre bibliotecă. Caută cu înfrigurarea cartea aceea sfântă, Biblia. Nu e suficientă. Alte materiale le sunt necesare pentru studierea semnelor distincte ale viitoarelor personaje ce se vor regăsi pe pânzele lor. O dată lecţia învăţată, se reîntorc în faţa pânzei. Şi mâinile încep să lucreze. Pensulele dansează pe pânză, ca-ntr-un vals vienez. Culorile se împletesc armonios. Un chip răsare. Este cel al Fecioarei Maria. La sânul său, Pruncul. O altă operă de artă, de o frumuseţe izbitoare. Şi mâinile se odihnesc, căci ochiul e mulţumit. Cel puţin pentru astăzi, căci mâine o nouă sete îi va arde. Şi atunci va trebui domolită. Mîinile vor lucra din nou. La război sau de ce nu, pe pânza albă, ce tocmai a înlocuit-o pe cea care aşteaptă acum cuminte în colţ, un loc într-o altă expoziţie, ce va purta semnătura celor două artiste: Ioana Tatiana Geambaşu şi Hermina Ionela Dobrică.
