A sustinut ieri cea de-a treia proba a examenului de bacalaureat. Dar nu intr-o sala obisnuita, laolalta cu colegii sai. Ci singur, asistat de doua profesoare. Nu a scris nici macar o litera. A putut doar sa dicteze uneia dintre supraveghetoare. A avut regim special, pentru ca are un handicap – in urma unui accident de munca de acum doi ani, lui Adi i-au fost retezate ambele mâini.
A intrat in sala ca oricare alt absolvent de clasa a XII-a, cu emotii multe si buletin in buzunar. Numai ca nu a fost deloc nevoit sa-si caute un loc printre colegi, pe undeva prin spatele salii, ferit de privirile iscoditoare ale profesorilor. Cât era de mare, clasa era toata numai a lui. Avea regim special, asa scria la dosarul lui. S-a asezat deci intr-o banca la intâmplare, asteptând subiectele. La catedra, doua profesoare isi faceau de lucru, incercând sa nu-l jeneze. Ii aruncau din când in când priviri de incurajare. Asta l-a mai linistit un pic. „Ce-o fi, o fi!“, si-a zis, când comisia a adus plicul. I s-au citit subiectele. Geografie. A stat câteva minute sa se gândeasca, sa-si puna ordine in lectiile repetate cu o zi inainte. Apoi a inceput sa vorbeasca. Intâi gâtuit de teama, dar prinzând curaj pe parcurs. In fata lui, una dintre profesoare scria de zor, fara sa-i piarda o vorba. Când se poticnea, ii recitea ultima propozitie. Apoi continuau: elevul dicta, profesoara scria. La unsprezece si jumatate, lucrarea era gata. Facuse fata inca unei probe scrise – cele mai grele din toata experienta lui de elev. Imbujorat de efort si incordare, a parasit sala. Mai avea doua zile si scapa. A zâmbit si, vârându-si mâinile betege in buzunare, s-a amestecat printre colegi.
O adolescenta retezata devreme
Adrian Catalin Munteanu, absolvent al Grupului Scolar „Matei Basarab“, are handicap de gradul unu. Nu poate sa scrie, ambele mâini fiindu-i retezate intr-un accident de munca. S-a intâmplat acum doi ani.
„Lucram la o tabacarie din Bucovat, SC FORTAN SRL. Ma angajasem sa o ajut pe mama. Stateam cu ea si cu fratele meu, Mircea. Eram trei persoane pe un singur salariu, asa ca trebuia sa fac ceva sa mai aduc un ban in casa… Trecuse mai bine de o luna de când ma angajasem. Si intr-o dupa-amiaza – era pe 14 aprilie 2004 – când terminasem programul si ma pregateam sa plec, sefa de sectie mi-a spus sa spal si masina de stors pieile. M-am intors, am luat galeata cu soda caustica si am spalat. La sfârsit, sa plec. Dar – parca era un facut – sefa m-a intors din nou: cica sa dau si cu detergent. M-am dus iar la masina. Bara de protectie, care era pe senzori si pornea numai daca era materialul sub ea, era legata atunci cu o sârma. N-am vazut. Mi-a alunecat mâna de la detergent si mi-a prins-o. Speriat, am bagat-o pe stânga, incercând s-o salvez pe dreapta. Mi-au fost retezate amândoua!“, povesteste Adi.
Dupa doua interventii chirurgicale, Adi s-a intors acasa. Un singur deget salvase: cel mare, de la mâna stânga. In rest, din incheieturi ii atârnau doua cioturi, ascunse sub pansamente. De atunci, viata baiatului a devenit alta. Teama, rusinea, disperarea l-au torturat zile la rând. In cele din urma, speranta a invins.
„Imi aduc aminte ca era chiar in prima zi dupa iesirea din spital. Mi-a pus mama niste ciorba in farfurie si a luat lingura sa-mi dea sa manânc. «Ce faci?», am intrebat-o. S-a fâstâcit toata. «Pai, sa te ajut», a zis. «Ce?», am strigat! «N-o sa se intâmple niciodata asa ceva, n-o sa-mi dea nimeni in gura ca la copiii mici! O sa ma descurc!» Si m-am chinuit cu degetul sa apuc lingura. Am varsat ciorba pe mine jumate, dar am facut-o singur, fara nici un ajutor!“, a spus cu mândrie Adi.
Un deget cât doua mâini
De doi ani, s-a obisnuit. L-au ajutat colegii si profesorii, care s-au purtat ireprosabil. Apoi i-a fost alaturi familia.
„O vreme, mamei i-a fost rusine cu mine. Odata, tin minte ca ne-am intâlnit cu niste vecini. Mi-a spus sa-mi tin mâinile in buzunare. Cu timpul, i-a trecut. Stiu ca i-a fost greu sa-si vada fiul handicapat. A suferit ca oricare alta mama. Acum se poarta aproape normal. E prea grijulie, are impresia ca tot timpul am nevoie de ajutor, desi am ajuns sa pot face destul de multe lucruri de unul singur“.
Cu o vointa incredibila, Adi a reusit sa invete sa se descurce cu degetul nevatamat ca si cum ar avea din nou doua mâini. Spala, da cu aspiratorul, se barbiereste, duce gunoiul, fumeaza, lucreaza la calculator. Doar scrisul „de mâna“ a ramas insa un adversar mult prea puternic pentru a-l invinge.
„Am incercat. Dupa exercitii nenumarate, am reusit sa invat sa tin pixul cu degetul. Dar abia il misc. Iar ceea ce reusesc sa mâzgalesc nu se poate numi scris: abia daca inteleg eu ce e acolo, un profesor n-ar descifra niciodata!“, zâmbeste, usor jenat. Din acest motiv, la bacalaureat, Adi a avut parte de un regim special. Asezat intr-o clasa separata – sa nu deranjeze alti colegi – tânarul a dat probele scrise intr-o metoda … orala. Adica el a dictat, iar profesoara a scris.
„Nu a fost chiar simplu. Mi-a fost un pic jena, am avut emotii. Era prima data când dictam unui profesor… Cel mai greu mi-a fost la româna. Era primul meu examen scris din viata mea – in afara de teze si lucrari. Am schimbat vreo trei-patru clase pâna sa ma apuc de «scris» – era o situatie neobisnuita si pentru scoala, nu numai pentru mine. Dar pâna la urma m-am descurcat…“. Zâmbeste, incrucisându-si bratele ranite peste piept.
Mai are doua probe de trecut
„Nu-mi fac probleme“, zice, sigur pe el. „Voi reusi. Nu e bacul asta chiar asa de negru!… Iar dupa, o sa dau la Arhitectura, profesia pe care o visez inca dinainte de accident. Mâinile le voi avea din nou intregi, intr-o buna zi, sunt sigur. Nu stiu exact cum. O operatie in Italia costa sase miliarde, iar salariul maica-mii nu poate acoperi asa o suma. Dar sunt convins ca, intr-un fel sau altul o voi face. Iar la anul o sa-i fac o mare surpriza lui Pami, fata de care m-am indragostit când mergeam la recuperare, in Bucuresti. Ne-am despartit pentru ca ii era rusine cu mine. Dar se va schimba situatia, promit!!! …“.
