Pentru multi sinistrati, stânele din zonele inundate au devenit astazi singurele adaposturi in care ciobanii si familiile lor isi pot continua viata. A le preschimba in ferme, a introduce o tehnologie avansata sau a-si propune extinderea acestei ocupatii la o afacere prospera – asa cum indeamna UE si programele de integrare – in urechile ciobanilor sinistrati toate acestea suna mai degraba a limbi straine, decât a solutie de viata!
O coverca de carton, cârpita cu tabla si folie – dormitorul si bucataria. De jur imprejur, sârme insirate cu haine la uscat. Cotete de scândura, unde se inghesuie porci, pisici, gaini, curci, gâste si alte oratanii – dependintele. Câtiva metri mai incolo, o ingraditura subreda, din crengi noduroase, abia netezite cu toporul. Tarcul. Gol acum, in miezul zilei. De cum se lasa seara insa vreo 200 de capete se vor ingramadi sa-l populeze, sub indrumarea destoinica a bâtei de cioban. Aceasta este ceea ce s-ar numi o stâna de oi, olteneasca si sinistrata.
Oieritul la olteni sau cum sa nu mori de foame
Proprietar este Mihalache – cioban cu vechime in Macesu de Jos. De ani de zile, stâna lui gazduieste animalele satului. Cam o suta sunt ale lui. Restul, ce-i dau oamenii sa tina. Se tocmesc la pret, pe bucate ori pe bani. Le ia primavara, le duce in sat toamna. Pascut, tuns, muls, vândut laptele si lâna, daca are cui – sunt indeletniciri pe care Mihalache le stie pe de rost, din tinerete. Ca sa nu se piarda traditia, i-a invatat si pe copii. Nicusor, fiu-sau, si nevasta lui, Cristina, sunt deja ucenici de nadejde. Mai ales acum când, alungati de Dunarea care le-a inghitit de Paste gospodaria, s-au mutat la el, la stâna. Si cum sperante prea mari sa se intoarca in sat nu au, ciobanul spera ca de acum afacerea sa prospere. Sau cel putin sa-i mai usureze lui munca, pentru ca altfel crescutul oilor nu a fost niciodata fabrica de bani.
„Mergem rar cu brânza si laptele la piata, transportul e destul de dificil si nu stii daca dai tot. Mai mare deranjul si cheltuiala“, explica nora ciobanului, Cristina Mihalache, initiata de vreo câtiva ani in tainele meseriei. „Asa ca vindem la comanda: vine omul, imi spune ce si cât vrea si gata. Asa am facut mereu. La cantitati mici, profitul e mic, cât sa traim noi, ai casei. Nici cu lâna nu facem vreo afacere. Nimeni nu mai cumpara astazi de la noi, particularii. Fabricile ori alte firme fac contract cu vreo ferma mare, cu câteva sute ori mii de capete. Iar noi ramânem cu ea in casa. Asa ni s-a intâmplat anul trecut: si acum avem in patul vreo 40 de kilograme de lâna. Bine ca a venit apa – am scapat de ea, ca se facea cuib de sobolani!“.
Stâna olteneasca, „societate verbala“ ieftina
Ca a lui Mihalache, sa tot fie vreo douasprezece stâne in Dealul Pietrisului, le numara Florea Cone, primarul din Macesu de Jos. O suta, doua de oi – cel mult, de fiecare – inchise intr-un tarc din crengi, fara acoperis, doar cu un jgheab de apa si trei-patru câini de paza. „Sunt un fel de societati «de paza a oilor», realizate verbal, fara identitate juridica. Proprietarii de oi din sat isi angajeaza un cioban sa le pazeasca. Il platesc la mica intelegere, in bani ori produse. Nu ii incânta deloc sa schimbe aceasta forma de asociere, atâta vreme cât ei nu sunt suficient de bine informati despre avantajele pe care le-ar putea obtine in alte conditii. Sunt oameni simpli care nu s-au gândit pâna acum la cresterea oilor ca la o afacere de perspectiva, ci doar la asigurarea existentei zilnice. Iar daca pâna acum ar fi putut sa se arate cât de cât interesati, dupa dezastrul inundatiilor nu-i mai preocupa decât sa-si reconstruiasca gospodariile, nicidecum sa se privatizeze!“, descrie Florea Cone conditiile in care se desfasoara oieritul in Macesu de Jos si perspectivele… aproape inexistente.
Gestiune computerizata, instalatii de muls si racirea laptelui, de tuns, echipamente pentru furajare si adapare, echipamente de evacuare a deseurilor, subventii pentru proiecte de ferme – sunt cuvinte la auzul carora ciobanii olteni mai ca-si fac cruce si scuipa in sân! Asa ceva nu s-a pomenit de când sunt ei acolo, pe deal. Sa si le faca vreodata – este o chestiune care nu le-a trecut nicicând prin cap. Pai, când: intre mulsul de dimineata si cel de seara? Ori noaptea, când dorm neintorsi, rapusi de oboseala de peste zi? Sau acum, când le-au cazut casele in sat si strâng punga in fiecare zi, doar-doar le-or putea ridica la loc? E drept ca la o litra de tuica au mai aflat si ei câte ceva despre UE asta, care o sa vina la anul sa schimbe tara. Si ca niste bani s-ar da si pentru ei, sa creasca oile ca in strainatate. Dar asta trebuie sa fie pentru oameni bogati, care mai au si carte pe deasupra si stiu cum sa se invârta dupa Occident. Nu e cazul lor. Sarmani, cocosati de necazuri, nu le arde lor de proiecte!
„Sa vina subventia la mine, ca eu n-am timp sa ma duc dupa ea!“
„Ce sa facem noi, bre?“, se opinteste Ion Pârvu intr-o oaie, s-o tunda cu foarfecele ruginit. „Io am 236 de capete la stâna, da’ patru sunt ale lu’ Gheorghe, trei ale lu’ Vasile, sapte ale lu’ Ion. Pai cu cât au de fiecare, cine sa se gândeasca la asociere? Ia, imi dau mie oile, io le duc la târle, le mulg, le dau brânza si lapte. Oamenii sunt multumiti asa, fara bataie de cap, pe intelegerea noastra. Las’ ca stiu ei mai bine cum e cu asocierea! Ne intoarcem la CAP, ca era al dracu’ de bine, stiu ei!“.
Aproape nervos, barbatul descaleca oaia care o ia la sanatoasa, spre suratele dezbracate de cret si ingramadite intr-un colt al tarcului. Apuca alta la rând, cu lâna botita de maracini si noroi. „S-a mai apucat unul de la noi sa faca grajd pentru vaci si i-a cerut si pe ma-sa, si pe ta-so. Cica sa aiba nu stiu câte hectare de teren, sa cultive lucerna si câte alte obligatii! Acum, cu inundatiile, nici izlaz nu mai avem, nici pasune. Asociere ne trebuie, nu? Na, io ma duc acu’ tocmai in Valea Stanciului cu oile, ca sunt târle mai bune! Am eu timp de alergat dupa acte? Io am treaba, dom’le, sa traiesc cu familia si copiii“. Inca o oaie isi lasa podoaba in praful tarcului. Ceva mai linistit si parca luminat de un gând, ciobanul lasa foarfecele deoparte. „Da’ nu vin ei cu subventia incoa’, poate au mai mult timp liber, UE astia! Si daca ne aduc tot ce vor, facem si ferma, da-o-ncolo!…“.
