Nascuta intr-o familie de oameni saraci din Aninoasa, judetul Arges, si avind o malformatie congenitala rara, Ana Maria Raducu a fost din copilarie internata in Centrul de plasament nr. 10 „Sfinta Mina“ din Craiova, unde a primit ingrijiri. Chiar daca s-a nascut fara partea inferioara a bratelor, Ana Maria a continuat sa lupte pentru a se integra in societate. Anul acesta, dupa ce a obtinut la bacalaureat nota 9,34, Ana Maria s-a hotarit sa urmeze cursurile Facultatii de Teologie, sectia Teologie Sociala, unde a fost declarata admisa dupa sustinerea examenului de admitere.
„Eu cred ca, daca ai vointa, se poate“, acesta a fost motoul Anei. In cei 14 ani de cind este in Centrul de plasament nr. 10 a invatat ca numai daca lupti sa-ti faci un viitor si sa ai o viata asemanatoare unei persoane normale, numai atunci reusita va veni. Primul obstacol pe care l-a trecut a fost scrierea cu proteza. A exersat de la gradinita si treptat a invatat sa scrie foarte bine, ba chiar si-a ajutat si colegii. „Aveam o prietena aici care nu reusea sa scrie cu proteza. I-am spus ca nu vrea sa scrie pentru ca, daca ar vrea, ar putea. Pina la urma am reusit sa o invat si am fost foarte mindra de mine pentru ca i-am ajutat si pe altii sa depaseasca handicapul acesta“. Apoi a invatat limba engleza si sa foloseasca un calculator. Acum ii scrie frecvent unei prietene care a fost adoptata de o familie americana. „Fiecare prieten pe care mi l-am facut aici a plecat la un moment dat. Asa se intimpla mereu: vin, ne imprietenim si apoi pleaca, vine familia si ii ia. Numai eu ramin aici. Ma mai duc din cind in cind in Danemarca, pentru ca sint niste oameni foarte buni acolo care ma ajuta cu proteza“.
„Vreau sa ajut si eu, la rindul meu, alti copii“
Ana Maria se considera o persoana care se adapteaza si se integreaza usor intr-un colectiv: „De obicei, oamenii sint reticenti cind ma vad asa. Au tendinta sa intoarca privirea. Atunci cind m-am dus prima data la liceu mi-a fost frica pentru ca traisem toti anii de scoala in centru. Acolo ma simteam in siguranta si stiam ca nimeni nu ma va judeca pentru handicapul meu, toti eram la fel. La liceu, eu eram singura care avea o problema si nu credeam ca o sa fie asa primitori cu mine, dar m-am inselat. Toata lumea m-a ajutat si m-am imprietenit cu toti colegii mei. Bine, e normal sa mai fie si oameni care sa-mi spuna «handicapata», dar m-am obisnuit sa nu-i bag in seama“. Hotarirea de a da la facultate a venit ca o completare a anilor petrecuti la „Sfinta Mina“. Acum, Ana Maria a devenit primul copil din centru care face studii superioare, dar spera sa nu ramina singura. „Vreau sa ajut si eu, la rindul meu, alti copii asa cum si eu am fost ajutata. Nu conteaza cind si unde, doar sa ajut. Mi-am cunoscut deja viitorii colegi si m-am atasat de ei. Problema o sa fie cu taxa de scolarizare, care e 300 de euro si deocamdata nu stiu de unde o s-o platesc. Am promisiuni de la centru, de aici, si de la Mitropolie, dar deocamdata nu e nimic sigur. Sper sa ma ajute cineva pina la urma“, a spus Ana Maria.
Nu si-a vazut parintii decit de patru ori de cind s-a nascut
Cind o intrebi de Aninoasa, Ana Maria se intristeaza. Localitatea natala a ramas ceva indepartat. Cu greu isi aminteste denumirea exacta a locului natal. Nu si-a vazut parintii decit de patru ori in cei aproape 19 ani pe care ii are, dar nici nu le duce dorul: „Nu i-am mai vazut de mult. Nici eu nu m-am mai dus la ei, dar nici ei n-au venit la mine. Nu au posibilitati materiale, dar cred ca le este si putin rusine cu mine. Nu am conditii acolo si de asta nu-mi place sa ma duc, desi am posibilitatea. Aici sint obisnuita cu niste conditii decente. Toata familia mea traieste din pensia tatalui si din alocatia fratelui meu. Am trei surori si un frate mai mic. Toti sint sanatosi, cu exceptia unei surori, care are un retard. Surorile mele sint casatorite si au acum si copii. Am patru nepotei foarte frumosi. Au venit la mine cu ei si ne-am jucat“.
„Ana Maria a fost ca o mamica pentru copiii de aici“
Cind intri pentru prima data pe poarta Centrului „Sfinta Mina“ ti se stringe inima. Sint aici copii cu dizabilitati fizice, dar mai ales mentale, copii care, in cele mai multe cazuri, nu vor mai fi niciodata recuperati. „Pentru ei, Ana Maria a fost mereu ca o mamica. A avut grija de ei“, a spus Luminita Teofan, directoarea centrului. Aceasta e foarte mindra de Ana Maria pentru ca a avut ambitia sa reuseasca acolo unde citeodata nici macar persoanele fara handicap nu reusesc: „Este un copil foarte bun si a invatat intotdeauna, desi soarta nu a fost blinda cu ea. Nu a facut niciodata probleme, ba chiar ne-a ajutat mult la ingrijirea copiilor. Acum, ca a mai luat si la facultate, cred ca este un copil cu adevarat realizat deoarece a reusit cu forte proprii sa traiasca precum un om normal“. Societatea ofera nenumarate exemple de persoane cu handicap traficate pentru cersetorie. Povestea Anei Maria demonstreaza ca, in ciuda rampelor de acces impracticabile si a tirgurilor de munca mai mult formale, o persoana cu handicap poate reusi in viata daca vrea cu adevarat.
