• Modificind in mod grosolan bilantul contabil, fosta conducere a bancii si-a interpretat „stralucit“ rolul in prabusirea Bancorex
• Profitul de 7.880 de miliarde de lei
inregistrat in 1997 s-a dovedit pierdere provocata de 623,3 miliarde de lei
• Ciudat, pentru faptele comise, nimeni nu a raspuns si nu raspunde in fata legii
• Au existat grupuri de presiune interesate in destabilizarea bancii
Bancorex, cea mai mare si mai importanta banca din Romania, trebuia sa dispara, insa exista o persoana care incurca optima desfasurare a planului propus. O dovada este si declaratia presedintelui Romaniei, Ion Iliescu, regasita in editia din data de 20 aprilie 1999 a Evenimentului Zilei. Raspunzind la intrebarea a cui este vina pentru punerea pe butuci pina in 1996 a tuturor bancilor romanesti, actualul presedinte a spus: „Nu a pus nimeni nici o banca pe butuci. In 1996, Bancorex a avut un bilant pozitiv. Din 1992, cind BNR nu mai dispunea de rezerve valutare, Bancorex si-a asumat sarcina de a garanta importurile de griu, de petrol si gaze. Aceasta banca a fost adusa intr-o situatie grava de noua putere, prin pozitia ostila adoptata fata de banca si directorul sau – Razvan Temesan, unul dintre cei mai buni si mai calificati manageri pe care i-a avut sistemul nostru bancar“. O pista plauzibila deoarece aceleasi elemente le regasim si in stenograma de la Senatul Romaniei a Sedintei Comisiei de Audiere a lui Razvan Temesan. Fostul presedinte al Bancorex face urmatoarea remarca regasita la pagina 6/2: „Cind domnul Isarescu, cu doua saptamini inainte (de inlaturarea din functie a lui Razvan Temesan, in aprilie 1997 – n.r.), in ceea ce priveste calitatea dinsului ca persoana, m-a chemat si mi-a spus: «Am presiuni mari sa te schimb. Cine crezi ca ar putea sa faca fata?» I-am spus: doua persoane: Pascariu si Soare. Oricine altcineva va transforma activitatea Bancorexului in dezastru (…) Puteti sa verificati, sa-l intrebati pe domnul Isarescu, daca i-am spus altceva s-au daca am facut vreo opozitie la dreptul inalienabil al actionarilor de a ma schimba din functie. Am discutat cu domnul presedinte Emil Constantinescu, am discutat cu domnul Sorin Dimitriu si mi-am declarat absoluta disponibilitate si acord de a ma retrage in orice functie mi se ofera sau cu totul, daca adunarea generala a actionarilor hotaraste ca nu sint corespunzator pentru intentiile dinsilor de conducere a bancii“. Aceasta declaratie ca raspuns la intrebarea senatorului Andrei Oprea, pe atunci presedinte al Comisiei Buget-Finante-Banci din cadrul Senatului Romaniei si consemnata ca atare in Stenograma audierii, necesita raspunsuri fara echivoc din partea celor mentionati de fostul presedinte al Bancorex, raspunsuri care pot risipi ceata provocata asupra celui mai rasunator si daunator pseudofaliment, mascat sub forma unei fuziuni impuse cu BCR, din istoria postdecembrista. Actiune care, pina la urma, si-a pus pecetea asupra faptului ca in 1999 Romania a fost la un foarte mic pas de a intra in incapacitate de plata. Nimic din ceea ce reliefeaza documentele oficiale, bilanturile contabile, evaluarile agentiilor de rating, liniile de finantare externa de ordinul miliardelor de dolari obtinute direct de banca cu costuri de trei ori mai mici decit se putea imprumuta statul la acea data, nu indreptateau campania de subminare si prabusire controlata, prin „implozie“, a Bancorex. Sa ne reamintim evaluarea oficiala a celei mai prestigioase agentii de rating BANKWATCH din anul 1996. Reluam un paragraf din respectiva evaluare: „Banca (Bancorex – n. r.) a detinut monopolul tranzactiilor straine, in Romania, pina la inceputul anului 1990 si incit detine o pozitie dominanta de 60 la suta din tranzactiile comerciale, concentrate pe import si incluzind importurile de petrol ale tarii (…). Actuala conducere manageriala (presedinte Razvan Temesan – n.r.) este bine apreciata si pune accentul pe pregatire, in special in analiza de risc. Am ridicat indicele de clasificare (ratingul) la BBB/A2 (capacitate acceptabila de rambursare) pentru a reflecta progresul pe care Bancorex l-a facut pe piata interna. Autoritatile vor sprijini, fara indoiala, Bancorex in situatii extreme“. Nu a fost asa si la esafodajul Bancorex a fost montata o „bomba cu ceas“. Banca trebuia sa dispara. Deja, in aprilie 1997, a fost numit in functia de presedinte al Bancorex „artificierul sef“ Florin Ionescu, cel care l-a inlaturat, „prin puci“, pe Razvan Temesan si cel care a vizat personal aproape toate creditele acordate de Bancorex pina in 1997. Astfel, Bancorex intra intr-o noua era. Din pacate nefasta pentru contribualili, care a trebuit sa achite nota de plata a „inhumarii“ Bancorex. Pina in prezent, nimeni din staff-ul de regie, actori, „figuranti“ sau „regizorii“ campaniei publicitare (nu de alta, dar, in 1997, campania de publicitate a Bancorex a costat 1,2 miliarde de lei, in conditiile in care banca intrase intr-un amplu program de „austeritate“) nu a raspuns pentru faptele comise. Factura a ajuns la datoria publica a statului. Adica la contribuabili, prin taxe si impozite.
Sacrificarea bancii, inlaturarea concurentei pe piata a Bancorex, profituri false
Avertismentul lansat de fostul presedinte al Bancorex privind riscul actiunilor de ordin politic intreprinse la adresa bancii a fost imediat sanctionat dupa instaurarea in forta a noului presedinte. Factorul politic si-a pus, din nou, pecetea. Ion Diaconescu, pe atunci presedintele PNTCD si presedinte al Camerei Deputatilor, lansa, luni, 17 martie 1997, urmatoarea declaratie de presa: „Cele declarate de Temesan ca, o data cu el, va cadea si banca nu sint decit un simplu santaj. Banca este mult prea mare si solida pentru a avea de suferit“. Cu alte cuvinte, optimism general. De fapt, „lucratura“ era alta, necontestata in ultimii sapte ani. S-a lucrat pe tinte si pe algoritm politic.
Iata si argumentele regasite, de altfel, si in presa vremii. Dupa victoria electorala din toamna anului 1996, coalitia invingatoare a decis sa imparta nu doar posturile de ministri, ci si conducerile bancilor comerciale de stat. Conform negocierilor, Bancorex revenea Partidului Democrat, partid care si-l dorea in functia de presedinte al Consiliului de Administratie pe Vlad Soare, pe atunci viceguvernator al Bancii Nationale a Romaniei. Schimbarea din functie a lui Razvan Temesan – cel care conducea Bancorex din 1993, dupa destituirea lui Dan Pescariu – urma sa fie consimtita de Adunarea Generala a Actionarilor, programata pentru 17 aprilie 1997. Intre timp, mai trebuia operata si schimbarea presedintelui Fondului Proprietatii de Stat, institutie ce detinea 69 la suta din actiunile Bancorex. Sorin Dimitriu (PNTCD) i-a luat locul lui Emilian Dima, omul PDSR. In coalitia de guvernare, la acea data, au loc si „tradari“. Omul dorit de PD, Vlad Soare, este scos din cursa, iar din „urna“ este impins doritul PNTCD, Florin Ionescu. A iesit ceva scandal pe infundate, stins la timp, iar Bancorex s-a ales cu un nou presedinte, considerat „reformator“ al fostei banci de comert exterior. Acesta s-a „pus pe treaba“, impingind Bancorex spre faliment, raportind, in timpul mandatului sau (pina la 30 martie 1998), date eronate de bilant, promovind o politica parca deliberata de distrugere a bancii prin: taierea de-a valma a liniilor de credit care adusesera, pina atunci, zeci de milioane de dolari in vistieria Bancorex. A fost inghetata institutia creditului, ceea ce a condus la reducerea dramatica a gradului de lichiditate a bancii. Fara nici o motivatie, o multime de credite au fost trecute in litigii, ceea ce a impovarat Bancorex cu numeroase procese costisitoare. Situatia financiara reala a bancii se degrada incontinuu, lucru care trebuia cosmetizat. O nesperata mina de ajutor a venit din partea guvernului si a BNR, care i-au usurat „sarcina“ presedintelui la acea ora. A fost data Ordonanta de Urgenta nr. 32/1997, privind preluarea la bugetul statului a datoriilor fostei Companii Romane de Petrol, in suma de aproximativ 600 de milioane de dolari. Oamenii de banca si analistii economici considera ca, de fapt, prin decizia guvernamentala, Bancorex a renuntat la o „adevarata mina de aur“. Daca ar fi pastrat creantele asupra rafinariilor, sub forma de actiuni, Bancorex ar fi avut un cuvint greu de spus in procesul de privatizare al rafinariilor, inclusiv a SNP Petrom SA. Or, rafinariile Petromidia, Petrotel, Rafo etc au fost privatizate. La fel SNP Petrom SA. Si, cu toate acestea, „gaura de la Bancorex“ a fost astupata de cetateni prin instituirea celebrei taxe „centul pe litru“. Ordonanta cosmetica se potrivea de minune Bancorexului. De ce? Din nou, analistii au demonstrat ca respectiva ordonanta statua nu numai preluarea datoriei fostei CRP la datoria publica, dar si reactualiza cursul dolar/lei.
Prin acest artificiu, dolarii cumparati in anii anteriori cu 4.000 de lei au devenit dolari americani cu valoare de preschimbare de 8.000 de lei. Din diferenta favorabila de curs a rezultat, pentru anul 1997, un pseudoprofit de 2.000 de miliarde de lei. Nu este totul. Acele titluri de stat emise pentru acoperirea datoriei fostei Companii Romane de Petrol au fost transformate in bani lichizi de conducerea Bancorex si plasate in depozite deschise la BNR, rezultind si de aici o diferenta favorabila de dobinda de aproape 900 de miliarde de lei. Astfel, din artificii in artificii, conducerea bancii a ajuns sa raporteze, la finele anului 1997, un profit brut de 781 de miliarde de lei. Date nereale care avea sa fie demontat si demonstrat la Adunarea Generala a Actionarilor din 30 martie 1998, data la care Florin Ionescu a fost debarcat de la cirma Bancorex fara insa a fi tras la raspundere din punct de vedere legal. In locul sau fiind numit Vlad Soare.
Adevarul a iesit insa la iveala, o data cu publicarea raportului de audit extern elaborat de prestigioasa agentie Coopers & Libraud, prin care s-a demonstrat ca profitul de 781 de miliarde de lei a fost in fapt o pierdere de 623,3 miliarde de lei. Cum a reusit fostul presedinte al Bancorex aceasta „performanta“? Foarte simplu. A impins premeditat banca spre faliment, prin renuntarea la liniile de finantare ieftine deschise de mari banci internationale, preferind sa se imprumute la dobinzi de 400 la suta pentru refinantare de pe interbancar marind profiturile bancilor concurente, a renuntat la participatii in asociere in afaceri care aduceau Bancorex zeci de milioane de dolari, a redus la minimum nivelul creditelor acordate si a alungat din banca putinii specialisti pe care ii mai avea. Dar, despre toate aceste lucruri si despre influentele nefaste asupra Bancorex vom discuta in episodul urmator.
