Sotii Dragomir au opt copii. „… Din mila si voia lui Dumnezeu, ca nu puteam sa refuzam noi ce ne-a dat El. Dar vedeti, ca tot El a vrut ca baietii nostri sa sufere de boala asta cumplita. Toti trei, Doamne, toti trei!“. Coplesiti de povara ce le-a fost harazita, cei doi parinti privesc neputinciosi cum li se sting copiii. Marian este cel mai mare dintre baieti si cel mai afectat de distrofia musculara progresiva care ii macina pe toti trei. Parintii au incetat sa se mai amageasca. Stiu ca zilele baiatului lor sint numarate. I-au pregatit deja hainele de inmormintare. Mai exista insa o singura speranta de care se agata cu disperare: procurarea unui aparat special, deosebit de sofisticat si costisitor, care sa le faciliteze celor trei copii ventilatia mecanica, boala lipsindu-i de capacitatea de a respira singuri.
Dintre cei opt copii ai sotilor Dragomir din comuna Argetoaia – Dolj, trei sint baieti si restul fete. „A dat bunul Dumnezeu ca si copilul nostru din urma, care are un an si doua luni, sa fie fetita. Asa sintem siguri ca nu se va imbolnavi de nenorocirea asta de boala care ne macina toti baietii“, spune tatal copiilor. De 18 ani, de cind au aflat despre ce inseamna si cum este sa te lupti cu distrofia musculara progresiva tip Duchenne, nimic din ceea ce priveste boala nu le este strain celor doi parinti. Stiu cum evolueaza zi cu zi, luna cu luna, cunosc fiecare etapa, stiu cum sa detecteze primele simptome dar, mai ales, stiu ca nu sta in puterea lor sa-si tina copiii in viata. Sa le lungeasca zilele – poate, dar nu sa-i salveze. Si toate aceste lucruri le-au invatat dureros, privindu-si baietii cum se imputineaza la trup, cum li se inconvoaie oasele, cum ii parasesc puterile si li se stinge privirea.
„Intr-o zi Marian m-a intrebat: «Tati, un baiat de pe ulita mi-a spus ca nu mai am mult de trait. O sa mor, tati?». Am vrut sa ies in strada si sa-l snopesc in bataie pe copilul ala. Dar ma lasasera picioarele. I-am promis atunci copilului meu ca nu o sa-l las sa moara!“.
Promisiune de 8.000 de dolari
Emil Dragomir stia atunci ca a-si respecta promisiunea insemna sa se lupte cu Dumnezeu. Si, daca ar fi reusit totusi sa-L convinga sa-i crute copilul, tot l-ar fi impiedicat saracia.
„Aparatul care le poate face ventilatia mecanica si de care au nevoie toti trei de la o anumita virsta se gaseste in Italia, la mina a doua. N-o sa avem nevoie poate chiar de 8.000 de dolari. Dar noi nu sintem in stare sa punem de o parte nici macar o suta de lei. Deja am luat legatura cu cineva de acolo care ne-a promis ca o sa ne ajute. Ne mai lipsesc doar banii. Numai printr-o minune am putea sa facem rost de ei. Sintem zece persoane in casa si traim din patru milioane. Copiii bolnavi, care ar trebui sa fie tinuti cu mincare buna si conditii, traiesc in lipsuri. Nu putem sa le oferim mai mult. De cind Marian a intrat in ultimul stadiu al bolii, nici eu, nici sotia nu mai dormim noaptea de loc. Tipa de durere si ne roaga sa-l intoarcem de pe o parte pe alta, pentru ca nu mai are vlaga in el. Nu mai are pic de carne pe oase. Doar piele. Boala i-a mincat toti muschii. Cind o sa-i manince si inima, o sa se sfirseasca totul“.
Marian este doar primul din sirul durerilor. Pe masura ce or sa inainteze in virsta si intr-o noua etapa a bolii ce nu poate fi stopata, si ceilalti doi baieti se vor stinge incet, incet. David are numai noua ani, Daniel are 13. Ce vina au ei, ce pacate platesc? Intrebarile sotilor Dragomir au ramas fara raspuns. Ei nu pot decit sa le fie alaturi si sa faca putinul care le sta in putere pentru a le usura suferinta – cum ar fi procurarea aparatului care sa le permita sa respire.
„M-am suparat pe Dumnezeu. L-am intrebat, L-am certat, L-am rugat sa faca ceva. Eu ce sa fac? Nu pot sa-L dau in judecata, nu pot sa fac nimic. Nu pot sa fac nimic…“.
