La Ograzi – asa ii spun oamenii din Murgasi – Dolj dealului pe care s-au cocotat parca toata disperarea si nenorocirea din lume. De o parte si de alta a coastei, care te lasa fara suflare, casele razlete se contureaza cenusiu pe albul zapezii – siluete haotice, schimonosite, umile. In gramezile de lemne lipite cu chirpici locuiesc cele mai amarite suflete din Murgasi. Ai lu’ Burcea – cei cu sapte copii, mereu flaminzi, mereu desculti, Leana a lu’ Nicolae – peste care a cazut casa dupa ce i-a luat foc de doua ori si careia ii ninge la capatul patului, Ioana Lupu – femeia care are un baiat, dar nu are un fiu care sa aiba grija de ea, care are „casa“, dar nu un adapost… Toata saracia si durerea s-au adunat la Ograzi. Un deal al deznadejdii, locuit de naluci cu ochii dusi in orbite, cu privirile si sufletele pierdute.
Sapte copii, sapte dureri
Maria, Ioana, Irina, Dumitra, Nicoleta, Dumitru si Marius… Aproape ca le-au pierdut sirul, asa cum au scapat din mina si friiele cu care ar fi trebuit sa le cirmuiasca viata. Cind ai sapte copii si batatura goala, Dumnezeu cu mila! Marius e ultimul venit. Are cinci luni. Ai lu’ Burcea se jura ca va fi si ultimul din lungul sir al plozilor. Cica au mai si imbatrinit: Stefan are 43, Gheorghita – 36. „…Ne-am saturat de copii!“. Nu-i mai crede insa nimeni. Asa au spus de fiecare data. Dar „fabrica“ a mers si copiii au venit puhoi, inca unul si inca unul… Sapte! Sapte rinduri de haine, sapte perechi de pantofi, sapte burti de umplut, sapte caiete… Si griji fara numar.
Iarna grea, boala lunga
„N-avem o coaja de piine, un ciur de malai… Ne rugam la Al de sus sa ne scoata din iarna“. Stefan isi joaca mezinul de pe un brat pe altul. In fata lui, Gheorghita isi aliniaza „trupa“ dupa virste si inaltime. Ii impunge cu degetul si le rosteste la fiecare numele raspicat. Barbatul o intrerupe de fiecare data cu glas tinguit, vorbind despre nenorocirea fiecaruia. „Maria!“…. „Are 16 ani, e a mai mare. Ar trebui sa fie la scoala, da’ s-a lasat. Tot din cauza banilor…“. „Ioana, Irina!“… „Irina e handicapata. N-o ajuta mintea. Are handicap de gradul trei. N-are tinere de minte deloc. N-au primit-o nici la scoala“. „Dumitra, Dumitru, Nicoleta, Marius!“… „Dumitru are sapte ani. Marius are cinci luni. Nu mai facem altii. Murim toti de foame. De-abia avem unde sa dormim“.
Acoperisul de deasupra capului pentru care sint recunoscatori ai lu’ Burcea de-abia are pe ce sa se sprijine. Peretii se surpa pe zi ce trece, cu fiecare ploaie, cu fiecare ninsoare, cu fiecare pala de vint mai puternica. A doua odaie este deja cazuta. Prin gaurile dese, vintul intra taios, aducind iarna inauntru. Au doua paturi. Si daca ar fi avut mai multe, tot la un loc ar fi dormit. Somnul la gramada i-a salvat sa nu moara de frig in iarna asta.
„Ca grea a mai fost iarna asta! Si se tot lungeste. Mare mirare daca iesim toti in primavara!“.
Rude de singe si dusmani de moarte
Dupa ce s-a chinuit sa creasca linga un tata care n-a fost intotdeauna stilpul bisericii, Marian Barbu, din satul Balota de Sus, comuna Murgasi, judetul Dolj, si-a propus sa nu repete greselile parintilor sai. Dupa divortul dintre mama si tata, cei patru copii ai familiei Barbu au fost impartiti pe criterii sexuale: baietii au ramas la tata, iar fetele, la mama. Marian, care a crescut in saracia lucie a bunicilor si a tatalui sau, nu a mai putut sa se insoare in sat pentru ca-l stia toata lumea si a plecat la Moldova, de unde s-a intors cu nevasta. In doua camarute construite linga casa batrineasca de tatal sau si-a incropit caminul in care au venit pe lume trei copii. Dupa moartea tatalui si a bunicilor, s-a trezit ca i se contesta de rude pina si dreptul de a locui acolo unde a crescut. Motivul pentru care a fost chemat in judecata de fratele tatalui sau este acela ca, doar cu citeva saptamini inainte de a muri, bunicii ii vindusera lui Petre Barbu resturile gospodariei.
Dupa ce le-a taiat lumina, a vrut sa-i scoata afara din casa
In urma cu cinci ani, Ion Barbu, tatal lui Marian, si-a luat adio de la viata. Parintii lui Ion, batrinii Oprea, care-si construisera linga casa in care locuia fiul lor o alta casa, care sta sa cada, au murit in acelasi an cu fiul lor. Inainte cu o luna de a-si da sfirsitul, sotii Oprea i-au vindut ultimului fiu, Petre Barbu, ce le mai ramasese din asa-zisa avere. Dupa ce s-a vazut singurul stapin al proprietatii, primul lucru pe care l-a facut Petre a fost sa solicite sa fie debransata de la retea casa in care locuia nepotul sau de frate, Marian, impreuna cu cei doi copii. Familia tinarului a ramas pe intuneric si de patru ani tot incearca sa se rebranseze, ultimul pret cerut de ELECTRICA fiind de sase milioane de lei. Intre timp, in casa in care in fiecare noapte arde luminarea a mai aparut un copil, mezinul tinerilor Barbu, care nu a implinit decit o saptamina. Petre, dupa ce le-a taiat curentul electric a vrut sa-i dea afara si din casa, tirindu-i pe tineri la instanta. Judecatorul a cintarit insa bine lucrurile, chiar daca Petre a invocat actul de vinzare- cumparare, care crede el ca-i confera puteri depline.
Mila rudei
Telul lui Petre Barbu, unchiul lui Marian, este sa-si vada nepotul impreuna cu nevasta si cei trei copii in mijlocul ulitei pentru ca el sa poata vinde mostenirea obtinuta cu o luna inainte de moartea batrinilor. Pentru a-si exersa istetimea, Petre trebuia ca, la incheierea actului de vinzare- cumparare sa ataseze un act medico-legal care sa ateste starea de sanatate mintala a batrinilor. In lipsa acestuia, oricine ii poate contesta actul incheiat cu parintii lui. Oricum „unchiul grijuliu“ mizeaza pe faptul ca nepotul e atit de sarac, incit nu-i arde sa mearga pe la usa instantelor. „Eu am act de vinzare de la parinti, ca eu i-am inmormintat si i-am ingrijit. Sa demonstreze el ca l-a ingropat pe frate-meu, ca nici nu era acasa cind l-au gasit mort“, striga Petre Barbu. „Daca vor casa, sa puie lumea cite un milion si sa-mi dea ca sa-i las sa stea aici. Eu i-am ingrijit pe batrini, ca el minte ca a avut grija de ei. Au murit aici singuri in casa“, striga si Venetia, nevasta lui Petre.
„Tati, ne cumperi si noua lumina?“
Vecinii de pe ulita pe care a copilarit Marian Barbu au venit sa-si dea si ei cu parerea. Toti sustin ca Marian si tatal lui, Ion, i-au ingrijit pe batrinii Oprea, care au murit suspect de repede dupa ce Venetia si Petre au hotarit sa se ocupe de ei. „Copiii astia au ingrijit mosii. Marian lucra la mine la betoane si-mi zicea: <<Ma, lasa-ma sa ma duc sa-l schimb pe al batrin, ca a facut pe el, si da-mi si o farfurie de mincare sa le duc si lor, ca sint batrini>>. Pe urma au venit astia de la Velesti si cum, necum s-au ales cu actul. Nu se stie ce s-a intimplat, dar au murit amindoi in aceeasi luna! Acum vor sa-l dea afara pe Marian dupa ce i-au taiat si lumina. Mi s-a rupt inima de baiatul lui cel mare cind, la magazin, i-a zis lui Marian: <<Tati, nu vrei sa ne cumperi si noua lumina?>>“, spune vecinul lui Marian, Dumitru Diaconu.
De cind i-a ars casa, doarme cu capul in zapada
Batrina se chirci si se strecura pe sub tocul usii aproape prabusit, pe care flacarile gravasera desene ciudate. Linga prag – o balta pe jumatate inghetata in care zapada de pe acoperis se topeste picurind la intervale egale. Intrindul care desparte singura camera a casei de tocul stirb al usii are aspect de pestera. Putinele lucruri care au scapat de botezul focului sint stivuite unele peste altele: cele rapciugoase dedesubt, cele mai bunicele peste ele, sa nu le ajunga apa si umezeala. „Asta a mai ramas din casuta mea, maica!“. Elena incepe sa tremure si lacrimile i se innoada sub barbie, alunecind pe camasa murdara si rupta. Pina si ea, care vede in fiecare zi mormanul de lemne si moloz, mai tresare inca de fiecare data cind paseste in camaruta pe care, din obisnuita, o numeste „acasa“. Patul l-a ingramadit intr-un colt, pe singurul petic de podea care mai are o bucata de acoperis deasupra. La capatul patului ninge si ploua. Nu fulguie, nu se strecoara picaturi prin gaurile din tavan, ci ninge si ploua in toata regula, pentru ca jumatate din acoperis a fost distrus in urma celor doua incendii.
Ziduri sprijinite pe durere
„Cum dormi, femeie, cu capul in gramada de zapada? E ca si cum ai dormi afara!“, o caineaza muierile din sat, dind din cap uimite. Unele dintre ele vad de-abia acum cu ochii lor cum traieste Elena a lu’ Nicolae. Auzisera ca e pe duca, ca iarna grea o sa-i puna luminare la capatii, ca nu e chip sa mai iasa in primavara, dar nu-si inchipuisera niciodata ca ar putea fi atit de rau. Stateau prostite, cu mina la gura, titiind din buze a necrezare.
„D-aci nu plec decit cu picioarele inainte. Mi-a luat Dumnezeu baiatul, in loc sa ma ia pe mine! L-a uscat cancerul de pe picioare… Patru copii am. Patru nepoti. Toti la Bucuresti, nu se uita nici unul la mine, nu se intreaba nici unul daca mai traiesc sau daca am murit“.
A trait si Elena la Bucuresti. A lucrat acolo, la o fabrica si tot acolo si-a cistigat si pensia de un milion pe care o primeste acum. A auzit ca ar primi-o si la azil cu banii astia, dar ii e frica sa nu plece degeaba pe drumuri si la intoarcere sa-si gaseasca bojdeuca una cu pamintul. Simte ca durerea si dorinta ei sint singurele lucruri care mai tin in picioare zidurile camarutei.
„La primavara o dau jos. Mi-au promis de la primarie ca ma ajuta sa ridic alta. Nu-mi trebuie mult. Cit sa am unde pune patul si masa, atit. Si-o mai am si pe sora-mea. Ma mai duc la ea, sa ma incalzesc. Pina la primavara nu mai e mult…“. Si iar se pune pe plins, de parca n-ar crede nici ea ce spune. Muierile se inchina in prag si soptesc ca pentru ele: „Sa te ajute Dumnezeu, Leana! Sa te ajute Dumnezeu…“.
Cirtita de la Ograzi
Ioana Lupu traieste tot pe dealul de la Ograzi, la o aruncatura de bat de Leana a lu’ Nicolae. Casa ii sta inca in picioare, dar e la fel de subreda ca sanatatea femeii care o locuieste. Lemne, cartoane, musamale, turtite de chirpici potrivite intre rindurile de sita – o adunatura ciudata, ridicata la un metru de pamint, in care nu razbate nici o raza de lumina, fie zi sau noapte. Linga o latura a casei, femeia aduna cu sirg tot ce-i cade in mina: bucati de fier, sticle goale si crengi uscate. Pentru ca mereu este o gaura de astupat si un perete de sprijinit.
Ioana nu are nici un venit. Decit ce-i mai dau vecinii din mila sau ca rasplata pentru mina de ajutor. „Pe sapte de ianuarie fac anii si iau si io pensia de la colectiv. Daca oi mai apuca…“. Teama ca n-o sa mai apuce primavara o stapineste si pe Ioana, la fel ca pe toti saracii pripasiti pe dealul de la Ograzi. Se stie macinata de boli pe care frigul si foamea le scarmana neincetat.
Asa tata, asa fiu
Femeia nu e singura pe lume. Dupa ce barbatul a murit in inchisoare, i-a mai ramas baiatul. „…Lenes si betiv, ca tata-so. Se imbata si ma bate pina oboseste si nu ma mai ridic de jos. Si barbatu-meu ma batea. Imi dadea numai in cap, cu pumnii. Am ramas sontoroaga. Si acum, dupa atita timp, ma pufneste singele pe nas si cad de pe picioare din senin. M-a lasat acum multi ani si a luat pe alta. Am auzit ca de-aia l-au bagat la puscarie. A batut-o si pe ea pina a bagat-o in spital. Daca n-o fi si murit…“.
Cind nu mai rabda frigul, Ioana strabate ulita si se mai duce la baiat. Dar seara se intoarce mereu acasa, cu obrajii vineti si sufletul facut ferfenita.
„Ce sa mai plec prin vecini. Ramin aici, la casa mea. De bine, de rau, nu ma da nimeni afara si nu ma besteleste cum ii vine la gura“, se imbarbateaza femeia singura, adunindu-si genunchii la gura intr-un colt al cosmeliei, pe o gramada de zdrente. Focul il face unde apuca. Nu are dusumea, sa se teama ca ii va lua foc. Bijbiie cu mina in intuneric, printre gramezile din jur, face o movilita cu tot ce apuca si le da foc. Isi perpeleste minile la flacara si se gindeste la zilele bune, cind va minca pensia colectivului si va putea sa-si cumpere un brat de lemne si un codru de piine…
