„Cind os murea/ Ingropati-ma sub pomu’/ de nuc/ Nucu’ ala/ ce era in capul viei./ Nu ca nucile/ erau ceva minunat./ Nu. Ca erau mici. Incuiate si mici./ Dar frunzele, ca suflete de om/ si amare/ si dulci“.
Poeta care a scris aceste versuri a murit. S-a sinucis. Versurile ei au fost insa salvate prin bunavointa celor care au cunoscut-o si au apreciat-o. Veronica Vlasca traieste acum prin cuvinte.
Veronica Vlasca a fost o poeta bulgara de limba romana. Retrasa, timida, introvertita. Toata forta ei statea in versuri. Versuri pe care nu le-a scris niciodata, pentru ca, desi gindea si vorbea romaneste, nu stia sa scrie romaneste. Se inregistra pe casete audio, pe masura ce poeziile ei se nasteau.
Intr-o zi, Veronica s-a hotarit sa moara. S-a aruncat de la etajul opt al blocului in care locuia. In urma ei, familia si prietenii au ramas cu intrebarile. S-au gindit apoi ca poate asa a fost dat, ca femeia pe care au cunoscut-o si iubit-o sa se lepede de invelisul uman si sa le lase doar esenta – sufletul ei adunat in cuvinte. In memoria ei, prietenii i-au asezat versurile pe hirtie si au scos o carte de poezii. Au numit-o: „Casa de vorbe“. In casa de vorbe s-au adunat 39 de poezii fara titluri, asa cum le-a rostit ea. Lansarea postuma a cartii a avut loc la Muzeul de Arta din Calafat, duminica, in cadrul Festivalului „Floare de ger“, aflat la noua editie.
Cei care au avut initiativa tiparirii cartii sint Dan Vana, referent la Casa de Cultura Calafat (el semneaza si prefata cartii) si directorul Muzeului de Arta din Calafat, Alexandru Pirvan.
