De douazeci de ani practica singura meserie care i-a placut in viata: sa dea copiii in tiribomba. Ori in ringhispir – pe ardeleni, sau in lant mare zburator, pe moldoveni. In ultimul timp insa, se da mai mult el cu nevasta. Caci, asa, parca peste noapte, tiribomba a ramas fara copii. Au fugit pe rind la televizor, la calculator, la un fotbal. Masinaria lui Marin a ramas singura, pustie, ruginita, uitata in parcul din Poiana Mare.
Era trecut de prinz si Marin se apucase sa dea pe razatoare niste dovleac, pentru placinta. Isi pusese toate cele trebuincioase pe masuta din vagon, asa cum ii placea lui, asezate dupa marime si in ordinea folosirii. De doua zile i se facuse pofta de placinta. O tot aminase, gindindu-se ca zaharul e scump, lapte n-au, iar la untura trebuie sa faca economie pina la Craciun. Pina la urma n-a mai rezistat: i-a spus neveste-sii inca de la prima ora ca el la amiaza o sa se aseze, cu o placinta in mina, pe unul din leaganele tiribombei. Asa, de dragul soarelui care s-a indurat sa mai poleiasca o vreme mormanul de fiare cotropite de rugina. Tiribomba lui, visul din copilarie, gloria unei tinereti, ramasitele unei vieti…
Tiribomba a fost construita surub cu surub de Marin
Parca a fost ieri cind a construit-o, surub cu surub, pe prima. Era in ’83. Lucra la combinat, la Galati. Ideea i-a venit brusc, la o discutie cu cumnatu-sau. Nu-i vorba, amintirile dragi din copilarie il bintuiau mereu: orele pierdute pe linga roata cea mare si colorata din Lunca, de la Craiova, cind ii intepenea gitul uitindu-se in sus, la mogildetele din scaune care se invirteau mai sus, mai repede, mai sus… Fuga de-atitea ori de-acasa, cu patru- cinci oua – furate de la mama, din camara – invelite in ziare sa nu se sparga, cu care ardea de nerabdare sa-si plateasca datul in tiribomba. Ori clipa cind, grabit sa ocupe un loc la roata, s-a impiedicat si a cazut, minjindu-se de inghetata din cap pina in picioare. Nu s-a mai gindit insa nici la bataia pe care obligatoriu o primea la intoarcerea acasa, nici la bunatatea de inghetata cumparata din ultimii lui bani. S-a ridicat si a tisnit spre singura bancuta ramasa neocupata. Si in citeva secunde era sus, sus, pe creasta fericirii, uitind si de inghetata, si de bataie, si de tot.
Ideea sa-si faca tiribomba lui i-a venit insa deodata. La inceput, s-a gindit ca o sa-l creada lumea un pic nebun: om in toata firea, cu serviciu, treaba, rost sa se tina de prostii de copii mici? Dar cumnatu-sau, barbat cu minte, i-a dat toate argumentele unei afaceri profitabile. Nu a mai stat la indoiala. A plecat la Braila, dupa ce i-a vindut nevestei lantisorul de aur cu cruciulita si a luat cu imprumut, tot de la cumnat, 5.000 de lei.
In citeva luni, minunatia a fost gata: unsprezece metri inaltime, 30 de scaune prinse cu lanturi aurite, panouri multicolore din fibra de sticla, picturi impodobind fiecare centimetru patrat de tabla, plastic, carton. Iar lucrul care a fermecat mii de ochi: 580 de becuri colorate, dispuse in incredibile jocuri de lumini. Era cel mai frumos carusel pe care il vazuse pina atunci vreun galatean ori brailean. Adevarata bijuterie. Si era a lui, a lui Marin Marinescu.
Au inceput problemele cu partenerul de afaceri
Nu s-a bucurat insa prea mult de masinaria fermecata. Intii, ca din cele aproape sase sute de becuri nu avea voie sa aprinda decit 125. Apoi au inceput problemele cu partenerul de afacere – discutii contradictorii ba cu privire la profit, ba cu ce a contribuit fiecare. In cele din urma, mingiind cu privirea fiecare bucatica aurita ori colorata din lantul mare zburator, Marin a hotarit sa vinda partea sa si sa se apuce singur de treaba.
S-a intimplat un an mai tirziu, in ’84, cind, cu cei 60.000 de lei care-i revenisera, la care a mai pus si economiile sale si ale sotiei, a cumparat o alta tiribomba de la Resita. Bineinteles ca a trebuit sa inceapa cu vopsitul: culori aprinse, becuri, tot tacimul. In ’85, de Craciun, i-a facut intrarea: chiar in mijlocul Craiovei, linga hotelul Jiul.
„Au fost cele mai frumoase sarbatori. Venea puzderie de lume sa admire frumusetea. Isi luau copiii doua-trei bilete si se urcau cu parinti cu tot. Nimeni nu putea rezista…“, se lauda dupa aceea ani in sir Marin la cei ce voiau sa-i asculte povestile. Imediat dupa Anul Nou, insa, a trebuit sa plece: se pare ca demnitarii cazati la hotel facusera plingeri cum ca-i deranjau zgomotul, lumina, risetele copiilor. Marin si-a luat atunci caruselul si s-a mutat in Craiovita Noua. Iar dupa citeva luni a plecat. Cu doar 120.000 in buzunar: vinduse si de data aceasta ringhispirul.
Cautarile au inceput din nou. Mai avea doar vagonul de dormit. Dar masinariile cu care lua ochii tincilor si oamenilor mari au inceput sa vina pe rind: masinute, trenulet, un box star. In ’86 le-a gasit si pe cele doua si ultimele frumoase din viata lui. Pe ele nu le-a mai vindut: au ramas pina astazi, sa-i legene visele unei vieti de 62 de ani.
Marin si-a mutat casa in vagon
Marin a schimbat de atunci tot ce se putea schimba: a incuiat apartamentul din Bailesti si si-a mutat casa, cu tot ce-i trebuia, in vagon. S-a recasatorit – sotia ii murise – si a inceput sa bata drumurile cu camionul in care si-a inghesuit toata averea: doua tiribombe, o cutie de box si niste masinute. Undeva, intr-un colt, le-a facut loc celorlalte: gaini, curci, cite, un porc si cei doi ciini, unul ciobanesc si unul lup. In fata, linga el, nevasta. O luna intr-un sat, doua sau trei intr-un orasel.
In Poiana Mare a ajuns acum vreo trei saptamini, isi aduse aminte Marin, in timp ce dadea pe razatoare ultima felie de dovleac. Si de atunci, n-a facut mai nimic: patru mii de lei intr-o zi?! Asta se chema afacere? Ce s-a intimplat oare cu lumea asta? Nu mai are timp de distractii? Copiii nu mai stiu sa se joace? A auzit el de calculatoarele alea moderne ori de televizor, dar se pot macar compara cu patru minute de zbor ametitor? De bani nu poate fi vorba, doar a pus cele mai mici preturi: cinci mii cu tiribomba mica, sapte cu cea mare. Nu e scump, atit cit sa stringa si el de vopsele, sa le faca frumoase la primavara. De mincat, el si nevasta, gasesc, ca doar au pasarile si porcul cu ei. Pensioara- pensioara, nu le trebuie bogatie. El vrea numai sa le dea copiilor ce e mai frumos pe lumea asta: zborul pe aripi de vis….
