Griu nu s-a făcut nici pentru un ţest de piine, porumb- cit să ai ce pune in faţa animalelor, legume- doar dac-ai avut cu ce să le uzi, iar tutunul de-abia dacă s-a ridicat de două palme deasupra pămintului incit, dacă anul trecut il aplecai ca să ajungi la frunzele din virf, acum, culegătorii pot să fie rude cu Piticot. Din ce să trăieşti? Pe-ai lu’ Gugu deja ii ia cu furnicături cind se gindesc că iarna-i lungă, pătulul gol, cămara asemenea… Mai au totuşi putere să facă haz de necaz. Adunaţi in faţa remorcii cu tutun, işi fac calculele şi vorbesc vrute şi nevrute, in timp ce miinile aleg, netezesc şi aruncă frunzele de tutun in ţepii ascuţiţi din fier ai casetelor speciale.
„O casetă <<verde>> are 25 de kile. După ce se usucă tutunul, ajunge la patru, trei jumate, depinde. Te mai alegi cu ceva? Cu nimic, că in primul rind n-ai ce alege din tutunul care se făcu anu’ ăsta. Măcar dacă nu l-am fi udat. Avusărăm un hectar jumate cultivat cu tutun Verginia, dar nu făcurăm nici pe jumate cit a ieşit anul trecut. Scăzu şi preţu’. Anul trecut, un kil uscat, la categoria I, era 35.000 de lei. Anu’ ăsta ne dau 28.200“, işi potriveşte Gheorghiţa vorba cu ritmul miinilor.
De vină-i Dunărea…
Azi sint şapte la tutun: ea, bărbatu-său, patru copii şi-un vecin cam „afumat“, care mai mult mişcă din limbă decit din degete. „Cotele apelor Dunării au secat… De-aia se-ntimplă toate“, işi bolboroseşte ţiganul focul, in miasme de zeamă de corcoduşe ingurgitată cu noaptea-n cap, pe stomacul gol. Copiii rid, bărbatu’ lu’ Gheorghiţa ride şi el, dar ceva mai strimb. Mai bine şi-ar vedea ţiganu’ de treabă, că acuş se face seară. Lingă peretele uscătoriei, pe un pled aşezat direct pe ciment, un ţinc visează cu suspine. „E a lu’ fie-mea a mai mare. Ea nu veni, că e la muncă in altă parte. Ştefăniţă are doar patru ani. Doar nu puteam să-l lăsăm singur acasă“.
Nu puteau. Istovit, după ce fusese trezit cu noaptea in cap, copilul dormea fără să-i pese de zgomot sau de chicotelile celorlalţi.
Capul familiei şi cu unul dintre băieţi ridicară caseta care se umpluse şi o agăţară in uscătorie. „O săptămină il ţinem la uscat. Dup-aia venim şi il alegem: calitatea I, calitatea a II-a, superior… Muncă, muncă, muncă. Asta facem de-o viaţă. Copiii tot asta au invăţat de cind au inceput să se ţină pe picioare…Altceva ce să facem? Să punem lubeniţe? Te duci cu maşina la Craiova, dai 400.000 de lei pe motorină şi iei un milion pe marfă! Unde-i ciştigul? Şi te mai prinde poliţia şi-ţi mai dă şi-o amendă de 350.000, cum imi dădu mie azi. Că cică avusăi maşina prea incărcată“, oftează nea Oprea cu năduf. … „Cotele apelor Dunării au secat… De-aia se-ntimplă toate“, ingăimă ţiganul cu mintea aiurea, privind inceţoşat la cei din jur, cu miinile odihnind pe marginea remorcii.
