A intrat in biroul primarului ca la el acasa: frara nici o introducere a secretarei, fara politeturi de prisos. Venise sa dea buna ziua si sa bea o cafea, intre doua intilniri de afaceri. Si cum toate cafelele lui se prepara si cu cifre, iar primarul, cit o fi el de primar, ii mai este si prieten, de ce sa nu profite si sa mai afle o vorba, doua despre vreun pui de investitie.
„Vorba ceea, foaie verde maracine, averea mea cui ramine? Fac afaceri. Multe. As vrea sa fac si mai multe, si le voi face. Pentru ca am cu ce. Pentru ca stiu ce trebuie sa fac si pentru ca ma pricep“, afirma cu toata convingereea Mihai Porojan, vilcean plecat in urma cu cinci ani in Tara Fagaduintei. Si intors pina acum de citeva ori bune – cam o data la trei luni – cu cite un miliard la buzunarul.
„Sint economist. Loteria vizelor mi-a schimbat viata. Am plecat in America, fara sa stau pe ginduri, cu fosta sotie si fiica noastra, si fara sa stiu prea bine ce voi face. Am lucrat o perioada relativ scurta in constructii. Apoi am inceput afacerea vietii, lucrind ca truck-driver si asigurind transporturi pentru diverse companii. Asta fac si in prezent, si nu ma pling; de regula nu cistig mai putin de opt-noua mii de dolari pe luna“.
Bani pe care Porojan ii cheltuieste cu mare chibzuinta la Balcesti, orasul de bastina. O data la trei luni. Sapte case – din care una la Craiova, doua la Zatreni – , un IAS (cea mai recenta achizitie).
„Si toate pentru buna mea simtire“, marturiseste americanul. Cu alte cuvinte, nu face pomeni, nu blagosloveste pe nimeni cu norocul si cu experienta sa. Intii prosperitatea sa – omeneste, nu? – iar daca se-ntimpla sa prospere si altii de pe urma lui – si se-ntimpla – cu atit mai bine.
Pina unde vrea totusi sa mearga? Nici el nu stie. De fiecare data vrea mai mult, de fiecare data ii mai vine o idee. Si toate la un loc arata bine.
„Un holding – stiti ce-nseamna? Sa va explic: imi iau o bucata de teren. Pun griu – cu utilajele mele, cu saminta mea, il ud cu sistemul meu de irigatii. Il secer si il duc la moara – a mea. Dupa care la brutarie si patiserie – tot ale mele. Pe linga, ar sta bine un hotel, camping, un restaurant. Un loc de agrement, cu barci si vaporase si tot necesarul pentru pescuit – de exemplu plase, care ar fi confectionate intr-un atelier tot al meu… Mda, frumos… Un vis frumos, care va deveni realitate, cu siguranta. Si pornesc de la ce stiu eu mai bine sa fac – truck-driving, un pic dezvoltat si la noi“.
Nu-si cauta parteneri de afaceri – n-are nevoie. Nici prieteni noi – stie cit costa. Ce-si cauta insa va face mai mult decit orice afacere incheiata in viata lui.
„Nevasta. Si nu atit nevasta, cit un copil. Marturisesc ca in ultimul timp am innebunit pur si simplu; ard de nerabdare sa tin pe genunchi un bebelus. Al meu. Am 42 de ani, succes si fiica mea este inginera la General Motors din Detroit. Ce-mi lipseste? Un mic Porojan, dolofan si jucaus. Si atunci voi fi pe deplin fericit…“, a incheiat cu convingere omul de afaceri din Balcesti, jucindu-se cu cheile de la un Cielo albastru.
Fudul, fudul, da’ si inteligent?!
Parca-l striga cineva. Se uita in stinga, se uita in dreapta. In lungul drumului. Nu vazu pe nimeni. Eh, poate i se paru, isi zise, trecindu-si lin degetele prin parul castaniu aprins. Sa intre in curte? Ba sa mai ramina un picut, poate totusi trece cineva. Mai schimba o vorba, doua. Mai primeste si el un compliment, de la vecinele astea sugubete. Stie el ca nu se pot abtine sa-l admire.
Dar si au de ce, asta-i adevarul. Adica ce barbat mai e ca el? Ce barbat din Poieni, desigur. Domnule, la ora asta el ii face praf pe toti. Ii ni-mi-ces-te pur si simplu! Pai la virsta lui, altii abia isi mai tin in pantaloni… Da, da, asta-i adevarul! Nu-i vede el: cocosati, slabanogi ori mari cit casa, imbracati ca vai de ei, cu pielea arsa de soare si incretita. Domnule, astia nu se respecta, de-aia ajung in halul asta. Ca muncesc! Pai, ce, el nu munceste? Ba si-nca cum! Dar pentru el munca este o placere. De 42 de ani munceste – da, are 62 de ani si este mindru de fiecare din ei. Munca a fost gimnastica lui de intretinere, de intarit musculatura, de tinut pielea intinsa pe el. Cu program fix, pe care l-a respectat intotdeauna – de gestionar la UNISEM – cu trai bun acasa. Mincare pe saturate, bautura al fel. La femei nu s-a dus, c-au venit ele singure la el. Nu si-a refuzat nimic de la viata, nici o placere, pentru ca toate au un sens pe lumea asta: sa-ti placa, sa te simti mereu bine. Si tinar. Si frumos. 1, 78 m si 74 de kilograme! Pa, orice manechin
l-ar invidia. Subtire la trup, cu bratele si picioarele tari ca piatra. Sanatos tun. Inteligent, doar a fost gestionar. Plin de umor – ah, ce le mai facea sa rida pe fetitele lui din Balcesti!
Pai tot pentru ele s-a si vopsit, inainte de Pasti. A stat mult sa se gindeasca daca e bine sau nu. S-a uitat si la televizor. A fost un pic in dubii: ca nu e virsta, ca e barbat, ce-o sa zica lumea… Pina la urma s-a hotarit: adica cine ce treaba are? El nu vrea sa rida fetele lui de el si sa-i zica mos. Auzi, mos!
Hotarit sa dea mai multa prospetime chipului sau – si totodata sa schimbe si mentalitatea de la tara – si-a cumparat un tub de vopsea. Castaniu, aproape de culoarea lui naturala. Alegerea n-a fost deloc usoara, tare mult ar fi dorit sa incerce un negru albastrui. Sigur,
i-ar fi incadrat fermecator chipul usor pirguit de razele sorelui. S-a gindit totusi sa nu socheze prea mult. Macar la inceput. Asa ca a mers pe castaniu. Rezultatul: se vede cu ochiul liber – a intinerit cu cel putin douazeci de ani. Ii da si mai multa suplete, nu ca ar avea de ce. Iar admiratoarele n-au fost deloc zgircite cu complimentele. Ce sa mai vorbim, e barbat bine si gata!
Se mai uita o data in drum. Mda, nu vine nimeni. Ei, poate mai tirziu, acum e ora nepotrivita. Si intra in curte, mingiindu-si parul din crestet cu degetele rasfirate.
Costica Tabirca se da mare sef
Cu recomandari generoase de mare tractorist, drujbist, meserias, degustator fruntas, pokerist si sef de sat, Costica Tabirca din Poieni se uita la televizor, intr-o frumoasa dupa-amiaza de mai. Iesi cu greu din casa. Se lasa totusi convins sa vorbeasca, caci stia si el ce valoare are persoana lui intre satenii din Poieni.
Condus cu alai la poarta, de baieti si nevasa, omul se aseza pe bancuta cu picioarele incrucisate si mina la palaria de cowboy Marlboro – bej, asa cum ii sta bine unui mare sef. O vreme se codi, ba ca nu stie ce sa spuna, ba ca nu-l lasa muierea sa vorbeasca, ba una, ba alta. Dup-aia isi dadu drumu’, cu un ochi la nevasta si celalalt pe albeata genunchilor. Doar nu era de ici-de colo sa ajungi subiect de ziar. Pina la urma, era cineva, avusese o viata interesanta. Patrusopt de ani, tractorist. Somer, ca s-au facut restructurari. In prezent, liber profesionist la domiciliu, cu televizor la pat, tractor la scara, drujba la magazie.
Munceste pe la cine il cheama si daca are timp, dat fiind programul incarcat. Cu tractoru’ – nu-i al lui, da’ poate fi, daca i l-a lasat SMT sa-l parceheze la el in curte – si cu drujba – nu-i a lui, da’ i-a ramas de cind lucra la Ocol. Iar cind presteaza, ,,o face repede, sa nu incurce programul de rummy de la circiuma. Poate renunta la orice Tabirca, dar la rummy. Nici prin cap nu-i trece sa scape vreo partida. Altfel pierde campionatul, si renumele, si tot. Si ca mare sef nu-si poate permite asa ceva.
Masina nu si-a luat – n-are el nevoie la Poieni de asa ceva. Daca are vreo urgenta, ia motoru’ parcat sub salcim, la umbra, peste drum. Mobra, nu jucarie. Din ’81 o are si n-a cazut. Merge unsa, daca ii face nitel vint cu picioarele. Ah, ce-i mai place sa stirneasca nori de praf pe ulita, cu tincii holbindu-se la el!
Si, nemaitinind seama de boscorodeala neveste-sii, in pantaloni scurti, cu pieptul bronzat cu anchior, si cu palaria Marlboro trasa peste sprincene, Costica Tibirca incaleca intr-o clipa Mobra. Se hitina o tira in sa, cit sa-si dezmorteasca oasele. Apoi pleca in tromba, mincind tarina satului cu talpile. Ca un adevarat cowboy, ca un sef autentic.
Interviu cu Nicolita Filipse din Poieni
„Sa fim scutiti de curent, noi, astia de 80 de ani!“
„Birfiti, fetelor, n-aveti treaba…“
„Ee, ce sa facem, stam si noi de vorba. Ca asa e pe la tara. Asta e distractia. Nu ca pe la mata, la oras… cinemauri, restaurant… Da’ ce cauti?“
„Vedete neaflate, asta cautam, ca de personalitati ne-am saturat“.
„Pai ce sa vezi mata la noi? Satu’ mic, oameni putini. Aproape neamuri toti. N-avem noi vipuri
d-alea, puiule! Tarani simpli, maica, saraci…“
„Saraci?“
„Ei, si mata! Pai cum sa fim multumiti? Nu vezi ca abia o mai ducem? Ca nici vremea nu mai tine cu noi. A, da iti spun io lu’ mata: si caldura asta tot Iliescu ne-a dat-o, fi-ar el al dracu’ cu saminta lui! Pai tot ce e rau in tarisoara asta, de la el ni se trage. Ce, nu stiu io? Si cu pensioara mea… Zece ani am fost la zootehnie, iti inchipui mata, zece ani! Si?“
„Da din ce traiesti matale? Hai sa socotim cit iei si cit dai… “
„Na, sa facem socoteala! Iote: doua sute saptejde mii pensie, din care, la difuzor saijdemii – i-am dat alalteri, piinea piine, ca restu’ pun si io in gradina, nu ma duc sa cumpar. Dup-aia, la lumina tre’ sa vina… Auzi, maica, da’ machia noi, astia mai batrini, de 80 de ani, n-om putea sa fim scutiti de la curent?“
Prin anii ’50 sa fi avut ultimul orgasm
„Mamaie, nu prea cunosc nici eu legile astea…“
„ Da, mie-mi spui? Voi astia mari de la oras niciodata nu vreti sa ne spuneti adevarul… Las’ ca va stiu io… Da’ mata cit ai salar? A? Nu spui, ai? Ca aveti milioane, maica, si traiti pe picior mare. Da’ io? Io cu ce sa iau medicamente, ca astia de-s mai ieftine n-au substanta de care sa-mi faca bine la inima… Alea-s scumpe al dracu’… Asa, fotografiati-ma! Daaa, ca sint si frumoasa a dracu’ “
„Aoleu, mamaie, esti cam stirba; nu ti-au mai ramas multi dinti in gura!“
„Da, mi-au cazut. Las’ ca te vad io la virsta mea. Ce, crezi ca lu’ mata nu-ti cad dintii? Da’ oi avea bani sa-ti pui proteza, de, esti de la oras…“
„Si cind zici ca ai facut ultima data dragoste? Ca te vad focoasa… Ai innebunit barbatii la tinerete, nu-i asa?“
„Aoleu! Bata-te sa te bata! Dragoste, ai? Pai n-am mai facut de mult, maica. Nici nu mai stiu… Da ia sa calculez … Sa fi fost prin cincizeci?“
„Pai si nu mai vrei, chiar deloc? Uite, pe caldura asta, te-ai mai racori si matale…“
„Ei, na si cu mata! I-auzi, fata, ce ma-ntreaba! Pai mata nu te uiti al mine? Ce sa mai vreau, nu mai vreau, gata, s-a dus vremea aia!… Ha-ha-ha… Doamne, ca mi-e si rusine… io, femeie batrina… Si-apoi, nici nu mai am cu cine, ca omul meu s-a dus… A plecat intr-o dimineata pin’ la cimitir si nu
s-a mai intors. Cine s-ar mai uita la mine acu’, ai?… “Terminase treaba in curte si iesise la drum, cu femeile, sa mai vorbeasca de una-alta. Cind a oprit masina linga ea, tocmai se aprinsese in discutii. Era in forma Nicolita, numai buna de-un interviu.
Corbanul – obicei tiganesc pe placul romanilor
Cine n-a avut parte in viata de un chef in adevaratul sens al cuvintului, n-a avut parte de nimic. Dar totusi mai are vreme – pret de-un an, pina la Sfintul Gheorghe viitor, zi cind se-ntimpla zaiafetul – sa mearga cu toata increderea la un corban. Si poate sa meraga linistit si neinvitat, caci nimeni nu zice nimic, ba dimpotriva, gazdele te asaza la loc cinstit si te ospateaza ca pe-mparat.
„Eu am fost o data“, „Ba eu m-am dus de mai multe ori si cunosc tot obiceiul“, se-ntrec in a povesti despre ce e vorba primarul si viceprimarul Balcestiului, purtind fiecare pe chip semnele unei evidente satisfactii si distractii. Lamurindu-si inainte citeva amanunte care nu prea se potriveau, incep sa dezlege taina corbanului. Desi asa s-ar fi asteptat oricine, obiceiul nu este al Balcestiului, ci isi are originea in imprejurimi, in comunele Romanesti si Fauresti. Si nu este nicidecum un obicei traditional romanesc al vilcenilor, tot cum s-ar fi asteptat oricine, ci e unul tiganesc.
Pregatirile incep cu o saptamina inainte, deci cu sapte zile dupa Sfintul Gheorghe. Atunci toti tiganii incep sa spele: pe ei, pe copii, hainele, covoarele, casa cu tot ce e in ea. Pina si clantele de la usi sint lustruite. Ultima zi de dinaintea marii sarbatori este inchinata curateniei corporale, care este facuta cu sfintenie si in cele mai mici amanunte de toti membrii familiei.
Ziua corbanului – la paisprezece zile fix dupa Sfintul Gheorghe – incepe cu plecarea in alai la locul petrecerii: poiana Pietroasa si poiana Corbul. Prezenta fiind obligatorie, merg toate neamurile tiganesti in par, nici un tinc nu are voie sa lipseasca. Ajunsi la locul faptei, se purcede la treaba: intii se pregateste protapul, din lemn, bine spalat si lustruit. Apoi se aduce mielul – neaparat alb si cite unul de familie. Animalul se sacrifica in vazul tuturor. Se taie, se scot maruntaiele. Femeile le toaca marunt si le vira inapoi in burta mielului, pe care apoi o cos. Capul familiei hotaraste atunci ce vor face cu el: daca a visat de cu noapte ciorba, il fac ciorba, iar daca i
s-a aratat mielul la frigare, il frig.
Animalul se asaza in protap, cu neamul tiganesc in jurul lui. Se spune rugaciunea, in timp ce carnea sfiriie sub flacarile focului. Cind mielul e perpelit bine pe toate partile, se trece la ospatul propriu-zis: fiecare rupe doar o data din carnea de pe protap, primeste o singura bucata de asma si un singur pahar de vin. Se cinta, se danseaza. Se petrece in toata puterea cuvintului. Dupa ce termina de mincat, fiecare arunca oasele intr-o groapa pregatita din vreme, deasupra careia se spala apoi pe miini.
Corbanul se termina tirziu, in nopate, cind toata lumea- gazde si oaspeti – pleaca spre casa, lasind in urma locul curat ca-n palma. De mentionat un lucru: la corban nu se invita, ci se merge dupa plac. Fara vreun cadou pentru gazda. Si, lucru de capatii: culoarea etnica nu este obligatorie.
