Inainte erau 13 in casa. Saracia devenise insa atit de greu de suportat, incit sora Marianei s-a hotarit sa plece din casa parinteasca, luindu-si cu ea si familia. „S-au dus la nasi. Sint mai instariti si le-au spus ca ii pot gazdui si pe ei. Macar pina trece iarna. Acas’ la tata am ramas noi: eu, barbatu-mio si patru dintre copii, ca Anisoara, a mare, s-a maritat si a plecat la casa ei“, se scuza parca Mariana.
In camera joasa, femeia, cei doi barbati si mezina familiei stau asezati ca la claca, vorbind vrute si nevrute. Ceilalti copii sint plecati prin vecini, pe la prieteni, unde sobele sint mai calde si poate mai e si-un codru de piine in plus, de dat la musafiri.
„Cind o iesi sapa, ne-om mai descurca…“
„Am lucrat la Petrol 13 ani. Ne-au trimis acasa. Au facut restructurari. Am ramas cu munca la cimp, daca da Dumnezeu sa se faca ceva. Daca nu, rabdari prajite, asta mincam. Al batrin nu are nici el pensie. A lucrat 22 de ani la Petrol, dar n-are anii. Asa ne amarim toti in casa, cu alocatiile copiilor si cu ajutorul de la primarie. Pina la primavara, cind o iesi sapa. Atunci ne-om mai descurca“. Constantin numara pe degete zilele care au mai ramas pina da coltul ierbii.
De-abia atunci o sa rasufle usurati. Oamenii o sa-i cheme la munca si copii
n-o sa mai fie atit de greu de indestulat.
Marian si Madalina merg la scoala. Nu prea li se indemina lor cartea, dar, de bine, de rau, tot o sa termine macar opt clase, ca Laurentiu, baiatul cel mare. El are deja 17 ani si ar fi trebuit sa fie in primul an la liceu. Dar de unde bani? A ramas acasa, pe batatura, sa-si ajute parintii. Cind era pe bancile scolii a prins drag de desen. Cele citeva „opere“, pastrate cu grija de maica-sa intr-o cutie de carton, la un loc cu cartile de scoala, dovedesc ca are si ceva talent. Mai deseneaza seara, cind nu are ce face, dar fara culori bune si tot ce-i trebuie parca i se duce si chef, si pasiune, si tot.
„Asta a mica e isteata. Mai isteata decit toti. Tragem nadejde de la ea ca o sa aiba drag de carte si ca o sa mearga mai departe cu invatatura“, spune Constantin, aratind spre Nicoleta, micuta de cinci anisori, ghemuita in bratele bunicului.
Barbatul schimba apoi brusc vorba, aducindu-si aminte de bani si de lipsuri. „Avem 13 ari de pamint. Se face, nu se face ceva pe el, noi trebuie sa mincam, sa ne cumparam haine, sa ducem copiii la scoala. De angajat nu avem unde. Cine nu s-ar duce? Daca nu e nici un loc de munca pe aici! Anul trecut, de la primarie ne-au retinut cite 400.000 din ajutor. Ne-au spus ca sintem apti de munca si ca ne ducem sa muncim pe la lume. Pai, altfel am putea sa o scoatem la capat? Nu putem sa stam numai in banii primiti de la ei. Sintem sapte oameni in casa!“. Socrul barbatului il aproba dind din cap grav si punctind cele spuse de Constantin cu un ridicat din umeri neputincios. Si iar, acelasi refren: „Of, of, nu mai vine odata primavara! Sa dea lumea drumu’ la sapa! Offff!“„Am intrat in a treia luna in care nu ne-au dat nimic de la primarie!“. Nea Petrescu face o pauza lunga, uitindu-se, pe rind, cind la miinile lui crapate, odihnite pe genunchi, cind la nepoata care mizgalea stingaci pe o foaie bastonase si cifre. Cele citeva sute de mii de lei primite ca ajutor social de la Primaria din Stoina le sint necesare ca aerul. Sapte guri de hranit nu sint deloc putine. Iarna lunga si grea i-a adus la sapa de lemn, proviziile s-au terminat de mult, camara si beciul sint goale… „N-o mai veni primavara asta odata, sa inceapa munca la cimp, ca murim de foame pe batatura!“, ofteaza Mihai Petrescu, ridicindu-si pe genunchi nepotica si mingiind-o pe crestet.
