Viata unui om: razboiul si pamintul

„Cine, cine e acolo?… Ce vrea, Ioana, ce vrea?“ Batrinul se ridica in capul oaselor cu greutate. Abia miscindu-si capul in directia zgomotului, isi inclesta degetele pe patura.

„Venira de la ziar, ma, Grigore… Cica sa le spui de razboi, ca ai fost… De razboi iti mai arde tie acu’, cind te-asteapta cosciugu’-n sopru. Da’ poate asa iti dau si tie pamintu’, ca esti si tu veteran, ai patimit si l-ai muncit o viata.“

Grigore n-o mai asculta pe nevasta-sa. Intepenise in mijlocul patului, cu perna la spate. Nici nu mai tremura. Doar ochii ii lacrimau din nou, cu albul lor patruns de singe. Ioana lua batista si i-o viri in palma. „Na, sterge-te, ca iar iti curg…“

Grigore nu se misca. Astepta. Cind se lamuri ca nu pentru pamint venisera strainii, ci pentru amintirile lui, se lasa iar pe spate.

„Razboiu’? Ce-i cu el?… Da, am fost. Din patrusunu pina-n patruscinci. Cum a fost? Ca la razboi, cum sa fie… Luptam cu arma, ca eram tragator la mitraliera… Eram tinar, de 26 de ani. Nu ma-nsurasem. M-au si impuscat o data, in mina, mi-a trecut glontu’ prin deste…“

Pe masura ce amintirile ii reveneau in minte, Grigore se insufletea. De cind nu se mai gindise el la anii aia! Nici nu credea ca ar mai interesa pe cineva razboiul lui. O vreme le-a spus copiilor, asa, ca pe povesti. Daca l-au crezut sau nu, Grigore n-a stiut niciodata. Cind nu l-au mai intrebat nimic, a tacut. Si uite ca acum vin niste oameni sa-l intrebe…

„Am fost in linia intii…Da… Pina-n patrusdoi am luptat in Rusia. Dup-aia am cazut prizonier. Da’ am prins doua ierni pe front. Doua ierni in Rusia! Ne tiram pe jos, cu arma in mina. Ne faceam amplasament in zapada. Stateam culcat ca lupu’, cu berna mitralierei proptita-n grunji, cu teava indreptata spre inamic. Si trageam. Nu vedeam in cine, ca era departe, veneau proiectilele la noi de la 500 de metri… Era ger rau, si zapada cit vedeai cu ochii. Ne stringeam unii in altii sa ne mai incalzim. Cind ramineam fara mincare era cel mai rau. Pina venea regimentul cu alimentele, rodeam cureaua de la pusca…“

„In patrusdoi am cazut prizonier“, continua povestea Grigore Popescu. „Ne-au bagat in vagoane , in gara, la Tincuta, si ne-au dus in lagarul 165. Era in inima padurii, nici un suflet de om in jur. Am stat in baraci de lemn de brad. Scindurile erau asa rare, ca a trebuit sa bagam cilti intre ele. Frig, de nu puteam sa inchidem ochii. Rindul de jos – erau trei rinduri de paturi, unul peste altul – era gol, ca nu putea nimeni sa doarma acolo. Ne inghesuiam cite trei-patru in celelalte, de sus. Ne acopeream cu mantaua in care cazusem prizonieri…“

„Trei ani am stat prizonier, pina s-a terminat razboiul. Din 165 ne-au dus apoi la Vladimir, la munca. Acolo lucram la construirea unei fabrici: sapam, zideam. Eram 500 de romani, dupa care au mai venit 2.000 de prizonieri nemti… Mureau pe capete. De foame, de mizerie. Veneau slabiti de pe front, acolo n-o mai duceau mult. Din 12 mii, citi au intrat in iarna lu’ patrusdoi, au mai iesit in primavara patru mii. In 24 de ore mureau 120-130 de persoane – auzeam seara la apel, cind ne striga…“

„In patruscinci, s-a terminat. Atunci ne-au eliberat. La 100 de oameni, numarau 15 liberi. Am fost si eu strigat. De restul nu mai stiu. Parca ziceau ca in anul urmator le dau drumul. Am auzit dup-aia, acasa, ca mai venise dupa mine unu’ din Cernele. Da’ mai mult nu stiu… Ne-au urcat din nou in vagoane, am trecut Volga inapoi si-am venit la Craiova. M-am intors acasa la Predesti si m-am apucat de munca.“

Grigore isi trase sufletul. Sfirsise. Cu gindul inca acolo, inapoi, netezi cu degetele noduroase patura. Trecusera atitia ani… Viata lui… Isi aduse aminte ca un an mai tirziu, pentru eroismul lui, i-au dat patru pogoane de pamint. O avere! A lui. N-avusese niciodata nimic, da’ uite ca-i folosise la ceva razboiu’ ala. Colectivul i-a luat pogoanele si a ramas iar sarac. Tocmai in ’90, cind nu mai astepta decit sa moara, i-l dadura inapoi.

„L-am muncit iar. Acu’ eram insurat, aveam cinci copii sa m-ajute, ca eu nu mai puteam – de cinspe ani sint orb. Credeam ca nu mor degeaba, ca le las ceva. Da’ acum gata, nu-l mai am. L-a dat primaru’ ala vechi – de l-au arestat – la unu’, Stancu Cirstoiu. De cinci ani mi-a luat asta pamintu’, de trei ani ma judec. E pamintul meu, ca am facut razboiul… Si-am ramas iar fara nimic. “

Batrinul apuca batista pe care i-o daduse mai inainte nevasta-sa. Isi sterse cu ea ochii pustii.

„Ce sa mai fac acum? … Nu mai am ce… Doar sa mor, ca m-asteapta cosciugul. E-n sopru de la Craciun…“