Cojocaria – o meserie demodata chiar si la tara

Nea Sica isi luase masina de cusut in 1948, de la unul care se saturase de lucrat la ea. Tot masina aia o are si acum, chit ca mai are un pic si face veacul de cind a iesit din fabrica. Dar e buna, merge ca in prima zi. De vreo trei ori a avut nevoie de niste reparatii. A mesterit-o nea Sica singur, ca nu lasa pe nimeni sa se atinga de asa mindrete. „I-am aflat treaba repede si numai cu ea am lucrat. Ce-a mai patimit saraca- zi si noapte am omorit-o…“, se uita nea Sica dragastos la unealta lui, roasa pe margini de vreme.

Radu Vasile- poreclit in Diosti nea Sica- s-a apucat de cojocarie in ’47. „Eram in Bucuresti, aveam 17 ani si ma dusesem sa invat timplarie. Dar nu mi-a placut. Am fugit intr-o iarna si m-am dus la unu’ din Ciocanesti. Da’ eram sluga acolo, pentru ca nu voia sa ne invete pe noi, cei tineri. Ne zicea ca meseria se fura…“, isi aminteste nea Sica de anii tineretii.

Flacaul n-a avut ce face si a „furat“: ii placea cojocaria si era indeminatic. Asa ca dupa anii de ucenicie, s-a intors in sat la el sa-i procopseasca pe tarani. La inceput nu l-au crezut: era tinar si cam pirpiriu. Ce putea sa faca? Apoi, dupa ce a adus masina de cusut- pe ulita mare, in vazul tuturor- au inceput sa-l creada. Mai intii neamurile, care oricum nu plateau. Si mai tirziu satenii ceilalti. Veneau cu materialul lor sa-si faca ba o caciula, ba un pieptar. „N-a plecat unul nemultumit. Le potriveam la fix, dupa masura fiecaruia. Cusatura era buna, durabila. Si atunci nici nu luam scump. Eram si eu la inceput, trebuia sa-mi fac clientela.“

Cu timpul, nea Sica (foto) s-a facut cunoscut in sat. Faima de cojocar a ajuns dincolo de Diosti, aducindu-i musterii din toate colturile judetului. Cojoace, pieptare si caciuli, cu materialul lui sau al omului. Pe bani mai multi sau mai putini, dupa fata si buzunarul fiecaruia.

Intregul proces de confectionare a cojoacelor este insa indelungat. Caci nea Sica nu doar coase pieile.

„Dupa sacrificarea animalului, pe care de multe ori chiar eu o fac“, explica nea Sica mestesugul, „iau pielea si o bag la spalat, la argasit. Doua saptamini. Inainte se argaseau cu solutii facute din piatra acra. Asa pielea nu mai avea moarte. Acum nu se mai gaseste piatra, iar argaseala cu tarite prinde molii. Dupa ce le argasesc, pun pieile la uscat si apoi pot sa ma apuc de lucru.“

„Nu mai sint astazi cojoacele de ieri. Acum tii cojocul cit il tii si daca te rezemi un pic de gard, se duce. Eu insa nici acum nu fac lucru de mintuiala, chiar daca il fac rar “, marturiseste nea Sica.

Pentru ca timpurile s-au schimbat, cererea de cojoace nu mai este atit de mare. Daca mai lucreaza doua- trei pe an.

„Intr-o zi si jumatate fac cojocul. Cu croit, cu cusut, cu tot. Nu e munca multa pentru cel care stie sa lucreze. Da’ ce sa-i faci daca nu se mai poarta? Acum au aparut second hand-urile si iau oamenii geci ieftine, din alea mari. Daca esti umflat si iti mai pui si una din aia pe tine, te faci cit butia.“

Nea Sica mai lucreaza in prezent doar caciuli. Nu la masina, ci pe calapod, pentru ca „cine nu o face la mina, ala nu stie meserie“. Iar caciulile, chiar daca nu mai sint nici ele prea cautate, se cumpara, pentru ca omul are nevoie de ele.

„Anul trecut le-am vindut cu 400.000 de lei bucata. Cu materialul meu, desigur. Chiar acum am terminat una pentru viceprimarul din comuna vecina… Dar nu stiu cit sa-i cer…“

Clientilor nu li s-a parut niciodata pretul piperat, iar lucrul acesta l-a stiut nea Sica. Numai cu moda nu prea s-a inteles el, schimbatoare mereu.

„Ma uit la copiii astia ai mei, la nepoti. Le-am facut si cojocele, si pieptare, si caciuli. Dar parca le e rusine sa le poarte. Cica se fac de ris, nu se mai poarta. Asa ca isi pun pe cap cite un ciorap din ala, il innoada si ii pun mot. Si gata caciula, cum se poarta…“, ride nea Sica de vremurile pe care le traieste.