Cine nu a vazut macar o data la televizor imagini cu oameni din alte secole care se arunca asupra meselor imbelsugate bagind in gura cu mina tot felul de alimente? Imaginea este pentru omul modern destul de primitiva si de neplacuta. Mincatul cu mina, chiar daca astazi este o mojicie, in trecut era un obicei normal. Tacimurile nu au existat dintotdeauna, iar descoperirea lor s-a facut treptat, o data cu emanciparea omului.
Furculitele
Stramosul furculitei, un tacim mare, cu doi dinti distantati, special creat pentru agatarea bucatilor de carne si manevrarea acestora in timpul gatitului, s-a nascut in Grecia. In secolul al VII-lea, aceasta ustensila rudimentara este folosita la curtile regale din Orientul Mijlociu ca ajutor la servirea mesei. Trei secole mai tirziu, lumea bizantina incepe sa foloseasca furculitele, obicei preluat in urmatoarele secole si de italieni.
In anul 1533, tacimurile cu pricina au trecut granita Frantei, o data cu casatoria Catherinei de Medici cu regele Henric a lII-lea. Folosirea furculitelor nu i-a prea incintat pe francezi, care au gasit folosirea tacimurilor destul de „chinuitoare“.
Nici englezii nu au fost la inceput destul de convinsi de utilitatea furculitelor
Familiile bogate au inceput treptat sa le foloseasca nu pentru ca le considerau utile, ci pentru ca, atunci cind pe masa se aflau mincaruri lipicioase, lichide sau grase, nu era prea placut sa maninci cu mina. In plus, furculitele erau un mijloc de a-ti etala snobismul, acestea fiind confectionate din materiale pretioase.
Treptat, furculitele s-au dovedit a fi indispensabile in bucatarie. Dar intrucit cei doi dinti nu prea-i ajutau pe gurmanzi sa apuce bucatile de carne din farfurie cu indeminare, in Franta secolului 17 a fost creata furculita cu patru, respectiv trei dinti.
Pina azi, nici o schimbare radicala.
Cutitele
La inceput nici nu s-a pus problema unei ustensile care sa preia una dintre sarcinile dintilor. Cine ar fi crezut ca o arma de vinatoare se poate transforma intr-un tacim inofensiv? Asta pentru ca inca din preistorie, cutitele erau folosite ca arme de vinatoare. In Europa Evului Mediu, oamenii se ajutau de cutite in timpul meselor, fara insa a le da importanta cuvenita. La mesele festive, fiecare oaspete isi aducea cu el cutitul – foarte ingust si cu virful ascutit – pastrat la cingatoare, in teaca atasata de curea cu care ridica mincarea de pe platouri. Atunci cind furculitele au devenit din ce in ce mai populare, virful ascutit al cutitelor nu si-a mai dovedit utilitatea.
Regele Ludovic al XIV-lea a interzis forma consacrata a cutitelor, pe care le considera o arma foarte periculoasa, asa ca le-a retezat virfurile. In designul acestor tacimuri a intervenit o schimbare, virfurile rotunjindu-se din ce in ce mai mult. Astfel, bucatile de mincare ce cadeau printre cei doi dinti ai furculitei puteau fi ridicate cu ajutorul cutitului. O data cu aparitia furculitelor cu mai multi dinti, cutitele s-au ingustat si s-au mai ascutit la virf.
Lingurile
Istoricul lingurilor si al celorlalte tacimuri nu prea s-a intersectat. Oamenii si-au dat destul de devreme seama de utilitatea acestora, folosindu-le in prepararea hranei inca din paleolitic, fiind fabricate din os sau din lemn. Este usor de ghicit de ce lingurile erau mult mai populare! O bucata de carne poti sa o maninci cu mina, dar cind vine vorba de un preparat zemos… Lingurile au fost foarte utilizate in sudul Europei. In mod exceptional, lingurile erau realizate din materiale scumpe, din metal (aur, argint), fildes, ceramica, portelan sau cristal.
In secolul I dH, romanii au creat doua tipuri de linguri care au influentat designul ulterior; una ovala, mai lunga si una rotunda, asemanatoare unui polonic, de dimensiuni mai mici si folosita pentru oua.
In Evul Mediu, lingurile erau fabricate din lemn sau os si erau folosite in special in timpul dineurilor. La palatul regal erau fabricate din aur , iar alte familii bogate preferau argintul. In secolul 14, lingurile au devenit instrumente comune, folosite de foarte multa lume. Realizate din materiale ieftine, fier, inox, oricine isi putea permite sa manince cu lingura.
Un ghid al manierelor, editat in Franta, in 1560, descria diferite obiceiuri din diverse tari europene. Astfel, pentru supa, in Germania se folosea lingura, in timp ce francezii preferau furculita, folosita pentru a consuma ingredientele solide, dupa care zeama era bauta. Italienii si nemtii puneau la masa cite un cutit pentru fiecare persoana, in timp ce in Franta pe masa erau asezate doar trei sau patru cutite, indiferent de numarul celor care participau la ospat.
