Pe raza comunei Goesti se insira, printre coline serpuitoare, 13 sate. Cu nume rasunatoare, haioase sau pastrind in silabe ramasite de trecut: Muiereni, Vladimir, Gruita, Fintini, Mogosesti, Malaiesti, Pioresti, Adincata, Tandara, Popeasa, Pometesti, Zlatari si Goesti, sat de centru. Pentru locuitorii din zona, 13 se pare insa ca a fost numar cu ghinion, pentru ca doua dintre sate au supravietuit timpurilor numai scriptic.
La Zlatari a ramas pina mai anul trecut o singura familie care stabilea numarul locuitorilor din sat la „impresionanta“ cifra de doi: sotii Staicu. Nea Traian, ajuns la venerabila virsta de 70 de ani, a plecat insa dintre cei vii. A murit asa cum si-a dorit mereu, in casa straveche pe care a refuzat cu incapatinare sa o paraseasca, chiar si cu pretul singuratatii si al izolarii de partea „moderna“ a comunei.
Pe batrina au luat-o copiii la ei, in satul vecin, dupa ce ani buni singurul suflet care i-a fost alaturi si i-a tinut de urit a fost barbatul ei. Sapte ani batuti pe muchie au fost cei doi batrini singuri cuc in satul parasit.
Daca inainte de ’95 mai aveau citiva vecini, acestia au plecat pe rind „in vale“ sau la oras, la copii, pina cind in jurul familiei Staicu nu a mai ramas tipenie de om. Daca n-ar mai fi fost cite o ruda care sa le calce pragul o data la citeva saptamini si animalele care sa umple ograda de forfota, i-ar fi cotropit uritul si poate s-ar fi mutat si ei alaturi de ceilalti, in satele de jos, cu drumuri bune si curent electric. Totusi, cu greu
s-ar fi indurat sa isi paraseasca locurile in care au crescut, asa ca au ramas in ograda lor, sa isi pazeasca agoniseala.
Fara curent electric si fara biserica
Povestea se repeta si la Gruita, satul cunoscut cu numele: La Cruci. Trei oameni au mai ramas acum pe locurile unde altadata casele asezate una linga alta erau neincapatoare pentru satenii care venisera sa se stabileasca aici, in satul renumit pentru biserica lui facatoare de minuni. Chiar daca nu mai sint tineri, sotii Cirlugea sint inca in putere. Au gospodarie bogata, cu acareturi si animale multe. S-au impacat cu singuratatea, dar tare ii amaraste lipsa curentului electric si al unei biserici mai apropiate, unde sa-si desarte sufletul de greseli si ginduri rele. Vecini de suferinta le erau si membrii familiei Cirstei, dar Ilie a murit, asa ca femeia lui a ramas singura sa duca mai departe chinul anilor care i-au mai ramas de trait.
Primaria nu se indura sa imbunatateasca traiul satenilor ramasi in satul uitat de lume. Daca ar fi fost mai multi…Dar asa, pentru trei oameni, nu face daraua cit ocaua. Daca au reusit sa supravietuiasca pina acum, or sa o faca si de acum incolo.
Probabil ca nu mai este mult pina cind din cele doua sate nu vor mai ramine decit amintirea si povestile batrinilor.
