Se spune ca, oricit de fara iesire ti s-ar parea o situatie, intotdeauna exista mai rau. Adevarul trist al acestei afirmatii a fost probat si de Alina si Anca Terpu. Abia intrate in adolescenta, cele doua surori au suportat tragica moarte a tatalui lor, survenita in urma unui accident vascular. Dupa numai citiva ani, in iunie anul trecut, au ramas si fara mama lor, bolnava de cancer, plecata in lumea celor drepti dupa un an de agonie in care cele doua fiice au ingrijit-o pina la ultima ei suflare. Lucrurile stateau cum nu se poate mai rau: singure pe lume, cu o bunica imobilizata la pat ca singur sprijin, „traind“ din pensia de urmas de un milion si jumatate si din mila cunoscutilor. Si cind nimic nu parea posibil pentru a inrautati si mai mult cosmarul pe care il traiau, asociatia de locatari le-a anuntat pe cele doua fete ca vineri vor fi date afara din cauza datoriilor acumulate la intretinere: 50 de milioane de lei.
Alina Terpu are 22 de ani, iar Anca, sora ei mai mica, doar 19 ani. Cind a murit tatal lor, in urma cu cinci ani, se poate spune ca fetele abia paseau in viata. Au reusit sa treaca greu peste tragicul eveniment, dar cu timpul s-au resemnat. Insa, la numai trei ani de la pierderea tatalui lor, viata avea sa le loveasca din nou: mama lor a fost diagnosticata cu cancer. „Noi am avut grija de ea pina in ultima clipa. Toti banii se duceau pe medicamente, spital si doctori. Pentru ca avea cancer pe colul uterin, avea incontinenta urinara. Era ca un copil mic; ii cumparam inclusiv Pampers. Noi am alergat si i-am facut si dosarul de pensie de boala. Inca de atunci adunaseram datorii substantiale la intretinere. Tot atunci ne-am obisnuit si cu lipsurile. Pentru ca toti banii se duceau pe medicamente, au fost saptamini intregi cind mincam numai macaroane fierte cu patrunjel. Atit.“, povestesc cele doua surori. In iunie anul trecut, mama lor s-a stins, lasind in urma doi copii debusolati si datorii de zeci de milioane.
Alina este studenta la ISE, iar Anca, eleva la o postliceala sanitara
„Un an am trait numai din ajutorul de urmas dupa tata, in jur de un milion si jumatate. Dosarul pentru pensia dupa mama a durat mai mult. De citeva luni avem cite un milion si jumatate fiecare, pensie dupa ambii parinti. Sint singurii bani, pe care ii dramuim, sa ne ajunga. Intii platim lumina. Au fost citeva luni, pe timpul cind traia mama, cind ne-au taiat lumina pentru neplata si am vazut cit de rau poate sa fie, asa ca acum avem grija sa nu se repete. Telefonul si cablul de televizor ni l-au taiat de mult, de vreo doi ani, deci nu trebuie sa le mai purtam grija. In rest, ne-am cam obisnuit. Si sa mincam ce avem, sa nu poftim la altceva, si sa ne imbracam cu haine de la prieteni si de la second hand, si sa ne bucuram de bunatati doar cind e vreo pomana in bloc…“, spune Alina. Fata este studenta in anul doi la Stiinte Economice si spune ca singurul „lux“ pe care si-l permite este o pereche de incaltaminte noua o data la trei ani si o ciocolata (cit mai mica) o data pe luna. „Sint altii care o duc mai rau“, sopteste abia auzita Anca, sora mai mica, eleva in anul I la Postliceala Sanitara.
„A ramas pustiu in jurul nostru…“
Cind au auzit ca vor ramine pe drumuri, Alina si Anca au simtit ca au ajuns la capatul drumului. Ce sa faca, incotro sa se indrepte? „Ne-au spus ca le pare rau, dar nu au ce sa faca. Incercam din vara, din mai, sa vindem apartamentul, sa luam unul mai mic si sa ne platim datoriile. Ne este imposibil. Toata lumea se sperie cind ajunge in ultima camera, al carei tavan este distrus de pe vremea cind acoperisul blocului nu era reparat. Degeaba le spunem ca acum nu mai sint probleme, ca nu mai avem nici macar igrasie. Fug toti mincind pamintul!“.
In ultima instanta, Anca s-a hotarit, sfatuita de citiva prieteni, sa mearga in audienta la viceprimarul Antonie Solomon. Impresionat de povestea celor doua fete, acesta s-a oferit sa le ajute: „Ma angajez sa le platesc datoriile la intretinere si sa le gasesc cumparator pentru apartament, sa isi ia unul mai mic si sa faca fata cheltuielilor“, spune acesta. Fetele s-au mai linistit la gindul ca cineva va avea grija sa nu ajunga pe drumuri. Bucuroase sa scape de datorii, ele spun ca trag slabe sperante sa mai ramina si cu ceva bani de pe urma vinzarii apartamentului cu patru camere.
„Poate ca o sa iesim la capat si de data asta. E greu sa te descurci cind ai numai 19 si 22 de ani. Nimeni nu te ia in serios si nu stii in ce parte sa o apuci. Cel mai mult ne lipseste cineva care sa ne dea sfaturi. Ne lipseste mama. A ramas pustiu in jurul nostru“…
