Votul saraciei!

Ion Popescu isi spuse rugaciunea de dimineata ca de obicei, in gind, in baie, si tot ca de obicei, in urma ei, trei bancnote de 500.000 de lei ii cazura in poala. Ii multumi in gind lui Dumnezeu si se ruga inca o data. De aceasta data, zece bancnote verzi ii umflara buzunarul halatului. Ion Popescu medita inca o data asupra faptului ca Iisus le-a spus celor zece leprosi tamaduiti sa-I multumeasca lui Dumnezeu, dar numai unul s-a intors la preot si I-a multumit. Se mai ruga o data si alte bancnote ii umflara buzunarul halatului. In gind, spre dormitor, el se ruga de mai multe ori si, in urma acestor rugaciuni neincetate, toate bancnotele se preschimbara in valuta adevarata. De aceasta data, Ion Popescu se ruga sa aiba a zecea casa. Dupa putin timp, pe masa aparu o harta, pe care era marcat cu o cruce locul in care era amplasata vila. Era exact asa cum si-o imaginase. Lipsea ceva. Se ruga iar. Linga harta aparura cheile de la automobil. Multumi cerului inca o data si privi pe fereastra autoturismul care il astepta, ca o toamna bogata.

La volan, Ion Popescu se ruga. Din cind in cind, celularul suna si dialogul era monoton: „Aici, Popescu. Cine? Tot Popescu? Da, bine. Sa ii multumiti lui Dumnezeu pentru vila, masina si cont, nu mie“. Si inchidea. Era o zi frumoasa. Soarele isi etala banul de aur pe cerul plin de monede albastre. Din cind in cind, cite un nor de bancnote era repede alungat de un vint de carduri. Scrie in cartile sfinte ca esti dator sa veghezi intii la cei de acelasi singe cu tine. La rude si neamuri. Apoi, din ceea ce ramine, sa dai si la straini, in primul rind la cei de acelasi neam cu tine. Abia apoi, la straini si produse de import.

Ion Popescu se ruga din nou: pentru spitalele de bolnavi cronic, pentru clinicile de copii handicapati, pentru cancerosi, pentru nebuni, pentru leprosi, pentru abandonati. Pentru cei fara serviciu. Dupa fiecare rugaciune, pe bordul invelit in piele al autoturismului aparea, marcata pe o harta cu o cruce, la munte, la mare, in lumea larga, o noua vila. O noua masina. Ion Popescu isi ridica miinile de pe volan si multumea lui Dumnezeu pentru darnicie. Apoi se ruga cu si mai multa strasnicie. Se apropia amiaza. Apoi seara. Apoi noaptea. In pat, inca treaz, Ion Popescu se ruga pina cind adormea. In vis, se facea ca se ruga.

La miezul noptii, s-a trezit Dumnezeu. Avea insomnie. A verificat dosarul Popescu Ion. I s-a raportat, de pilda, ca Spitalul de boli psihice de la Poiana Mare, ca si Spitalul de boli psihice Techirghiol ramineau in fiecare an, in ultimele luni, fara bani pentru salariile personalului si fara mincare. Ca si agricultura. Ca si invatamintul. Ca si sanatatea. Ca si cultura. Ca si armata. Ca si biserica. Situatia era dezastruoasa. Ingerii si sfintii asteptau o decizie: cui ii dam, Doamne, mai intii, ca nu se mai ajunge?

Mijea de ziua. Dumnezeu nu avea ochi sa-i mai vada. Toti cereau, si nu se ruga unul ca lumea. In cele din urma, i se facu somn. Obosise. „Dati-i lui Popescu Ion mai departe“, zise. „E om bun, de la noi, crestin, din popor. Stie el ce face.“

Ion Popescu se trezi dimineata intr-una din vilele lui imense, insemnate cu cruce. Se ruga iar foarte mult. A ajuns dupa putina vreme prim-ministru, presedinte, rege, mina dumnezeiasca, fiu al lui Dumnezeu, si Dumnezeu – in reprezentare crestineasca. Se scula la miezul noptii si se ruga, intrebindu-se: oare pina cind ai sa ma mai rabzi, pe mine, pacatosul, Tu, Doamne? Insusi Fiul Tau a intrat pe un magar in capitala, si pe mine, si neamul meu ne smeresti cu atitea masini, vile, conturi si favoruri personale.

Pina cind ne vei tine pre noi, credinciosii tai, in atitea mile ?

Pentru ca nu raspundea nimeni, Ion Popescu zimbea smerit, cu fata in jos, stiind ca era printre cei alesi, de fiecare aproape, cu cite un singur vot: votul saraciei.