O incapere mica, mirosind a diluanti, banci pline de desene si de icoane, unele abia incepute, altele deja finisate, elevi studiosi, absorbiti de liniile trasate pe foile albe si… multa liniste. Aceasta este atmosfera din atelierul de desen al profesorului Dan Ciocan. Numai uniformele detinutilor, de un cenusiu trist, fac nota discordanta cu calmul si cu pacea pe care ti le inspira imaginea icoanelor si a desenelor viu colorate. Pentru ca atelierul nu este unul obisnuit: este una dintre incercarile de a salva sufletul tinerilor care au ajuns, din greseala sau nu, in spatele gratiilor. O incercare reusita, cum ar concluziona oricine viziteaza acest loc!
Peretii sint plini de desene: unele naive, altele impresionante prin acuratete si prin puterea imaginatiei care le-a dat nastere. Ginduri, aspiratii, dorul de acasa, imagini sapate in suflet…toate adunate in virful pensulei sau al creionului si puse pe hirtie. Sprijinita de perete, o icoana isi plinge ochii tristi.
Un tinar aplecat asupra plansei pe care a desenat scena nasterii Mintuitorului creioneaza cu grija liniile, accentuindu-le. Mina i se misca lin, ca si cind ar repeta la nesfirsit gestul inchinaciunii.
Alaturi, un alt baiat coloreaza cu verde frunzele florii desenate naiv pe o foaie. Verde crud, ca iarba de acasa, din fata curtii…
„De la sapte ani ma duc la biserica. Sint pasionat de icoane si de chipurile sfintilor“
„Am incercat sa nu le reprim naivitatea desenelor facute fara nici o indrumare. De-abia cind au inceput sa faca greseli de compozitie, in special la icoane, am hotarit ca este necesar sa ii invat despre arta icoanei, despre canonul bizantin si sa aprofundam studiile de desen asupra proportiilor canonului bizantin“, spune profesorul Dan Ciocan.
Situatia speciala in care se afla invataceii lui l-a trasformat oarecum in indrumator de suflete, nu numai de talente. Cu grija si rabdare, sentimentele reprimate ale tinerilor ies la iveala, transformate in culori si linii serpuitoare. Si daca le auzi povestile iti vine greu sa ii plasezi cu gindul altundeva decit in sinul unei familii normale.
„Apucasem sa intru in primul an de facultate cind m-au ridicat. Desenez de cind ma stiu, am luat chiar o diploma in clasa a VII-a. Nu mai am pe nimeni in familie care sa picteze, dar mie mi-a placut dintotdeauna“, se destainuie Arthur Zhyryada. Are 19 ani si ochi patrunzatori. „Sint din Ucraina. Cum am ajuns aici? A fost o greseala“. Vocea soptita si privirea plecata te impiedica sa il mai iscodesti despre natura faptei care l-a aruncat dupa gratii.
Dorin Mihaiescu, un alt detinut, este dat exemplu de catre profesor ca fiind cel care deseneaza cele mai frumoase icoane.
„Este impresionant. Are inclinatii spre arta icoanei, deseneaza cu multa pasiune si nu pierde nici o slujba de la biserica“. Laudele aduse rosesc obrajii baiatului:
„De la sapte ani ma duc la biserica. Sint pasionat de icoane si de chipurile sfintilor. In clasa a V-a ne dadeau profesorii teme pentru acasa sa desenam cite ceva. De atunci am descoperit ca imi place sa pictez“. Dorin a ajuns in Penitenciarul pentru Minori si Tineri din cauza prietenilor prost alesi. A furat. Acum ii pare rau si spera sa se intoarca acasa, la Rosiorii de Vede, cit mai repede.
Pe peretii scolii, vaporul libertatii si palmierii lui Agathon
„Sa vedeti ce frumos au pictat copiii peretii din scoala, in vacanta!“, spune Mircea Birchi, educator, unul dintre cei mai buni prieteni ai detinutilor.
Intr-adevar, imaginea scolii este departe de ceea ce ti-ai fi inchipuit intr-un penitenciar. Pe unul dintre ziduri, un vapor se clatina pe valuri albastre, asteptat la tarmul cu palmieri. Numele pe care il poarta spune totul: „Liberty“.
„Asa au vrut ei sa-i spuna. Si au zis ca aia sint palmierii lui Agathon!“, zimbeste Mircea Birchi. „Acesta este desenul care mie imi place cel mai mult“, continua el. „Baiatul care l-a facut i-a spus <<Autodefinire>>. Este suficient sa privesti desenul ca sa-ti dai seama ca este un copil deosebit“.
Pe peretele alb, un mar plingind cu lacrimi de singe este rostogolit de valuri tulburi, in timp ce un vierme incearca sa razbata afara.
Incercarea detinutilor de a se exprima prin desen, de cele mai multe ori reusita, poate fi considerata o victorie asupra regimului de detentie. Emotia in fata frumosului este astfel salvata, sentimentele sint cultivate si incurajate prin arta.
Meritul profesorului Dan Ciocan si al cadrelor care incurajeaza acest gen de activitati este, prin urmare, unul deosebit. Si, mai devreme sau mai tirziu, cind acesti tineri se vor regasi in afara gratiilor, capabili sa isi ia viata de la capat pentru ca sufletul lor nu s-a pierdut, eforturile lor vor fi rasplatite.
