Pentru un adult, saracia este o adevarata pacoste, mai ales atunci cind nu are cu cine sa o imparta si incearca sa se descurce singur. Uneori reuseste, alteori nu. Este greu sa vezi astfel de oameni, coplesiti de grijile zilei de miine si imbatriniti prea devreme. Iar atunci cind iti iese in fata un pusti care nu are nici macar buletin, dar pe care viata l-a invatat sa se gospodareasca singur, nu stii pur si simplu ce sa crezi. Soarta iti poate parea nedreapta privind la micul „cersetor“ care gateste, spala, hraneste singur animalele din gospodarie, in timp ce „printisorii“ de aceeasi virsta nu au alta grija decit de a-si achizitiona un joc nou pe computer sau de a le aminti parintilor ca ei, pustii, trebuie sa tina pasul cu moda. Dar singurul sentiment care iti ramine cuibarit in suflet, atunci cind ai intilnit un astfel de copil, este unul de respect. Respect pentru virsta lui micuta, respect pentru vointa lui si respect pentru viitorul acestuia.
Nicolae Staicu are 14 ani si bralostitenii il alinta Piu, iar pe vecinul lui, care ii este si cel mai bun prieten, il cheama Constantin Boltasu si are 13 ani. Sint verisori si toata lumea din comuna Bralostita ii cunoaste.
Micuti de statura, balai, cu miinile batatorite de munca si cu fetele arse de soare, nu se deosebesc prea mult nici de colegii de clasa, nici de prietenii cu care au batut mingea prin glodul ulitelor. Nu au vreun talent anume, la scoala sint repetenti, iar daca vrei sa vorbesti cu ei, rosesc.
Dupa ce-i cunosti, ajungi sa-ti dai seama ca sint deosebiti. La virsta lor, cei doi micuti au invatat deja sa se lupte cu greutatile vietii, fara sprijinul parintilor sau al altor rude.
Nicolae Staicu locuieste singur de aproape zece luni, de cind i-a murit bunicul. A invatat sa-si gateasca, sa-si ingrijeasca orataniile si sa-si faca ordine. Si daca intri la el in curte, nu poti gasi decit cuvinte de lauda pentru copil privind batatura bine maturata si ordinea care domneste peste tot.
„Ma ajuta si sora mamei din cind in cind, nu fac eu chiar totul. Da’ stiu sa fac mamaliga si mai gatesc din cind in cind. M-am obisnuit sa stau asa singur si n-as vrea sa ma duc in alta parte“, spune Nicolae.
Mama baiatului locuieste in aceeasi comuna, dar imperuna cu actualul sot si cu copiii pe care-i are impreuna cu acesta. Pe la Nicolae trece din cind in cind, dar, dupa spusele baiatului, foarte rar.
Despre tatal lui, Nicolae nu stie foarte multe lucruri. Nu l-a cunoscut, iar lucrurile pe care i le-a povestit mama sa despre el nu sint foarte placute. Nicolae nu-i simte lipsa, dar nici prezenta mamei nu-i aduce prea multe satisfactii. Baiatul se simte atasat de sora mamei lui, care-i mai aduce din cind in cind o farfurie cu mincare, ii mai mingiie fruntea de copil si il mai ajuta in treburile gospodaresti. Baiatul are un purcel si citeva oratanii de care este foarte mindru. El este suparat din cauza unui singur lucru:
„Am avut 53 de pui de gaina si mi-au murit toti. Nu stiu ce s-a intimplat cu ei, dar asta este! Acum mai am purcelul asta, pentru Craciun…“.
Un bunic si un prieten, singurele „averi“ ale unui pusti
Nici povestea lui Constantin Balotasu nu este cu mult diferita de a vecinului sau. Copilul a fost adus in casa bunicului de propriii parinti care, satui de saracie, au decis astfel ca baietelului i-ar fi poate mai bine convietuind cu batrinul. Si asta pentru ca pensia acestuia este destul de mare. Constantin s-a obisnuit cu toanele bunicului batrin si bolnav, a invatat sa faca ordine si sa gateasca. Atunci cind vrea sa se reintoarca in copilarie, il cauta pe Nicolae, prietenul lui cel mai bun:
„Stau mai mult cu Nicolae, cu el am invatat sa fac mamaliga si, citeodata, mai dormim impreuna la el in casa. Nicolae are televizor si de asta imi place sa stau mai mult la el“, spune Constantin.
Cu un singur lucru nu se poate impaca baietelul: patima alcoolului care a pus stapinire pe bunicul lui. Si atunci cind vorbeste despre asta, ochii lui senini se intuneca. Nu-i place ca strainii sa-l vada beat pe batrin.
„Mai bea din cind in cind, dar nu intotdeauna. Oricum, e batrin si bolnav si nu prea mai poate face multe lucruri. Este greu sa stau aici, dar m-am obisnuit asa, sa avem grija unul de celalalt“, spune Constantin.
Toti satenii din Bralostita cunosc povestea celor doi baietei. Insa, in afara de un sfat si de o vorba buna, nimeni nu poate face mare lucru. Si asta pentru ca ei au parinti. Cel putin in acte.
