Un glumet al satului i-a spus Quasimodo. „Quasi…ce? Cine dracu mai e si asta, ma’, nea Bibane, te rizi de noi, ca n-am auzit de el pina acu’!“. „Ehe-he, cocosatu’ ala, frate, clopotaru’ de la Notre Dame, ce’ dracu, n-ai citit cartea, n-ai vazut filmul?! Nu vezi cum merge si Viorel al nostru, ghebos si strimb ca vai de lume? Ehe-he, da’ ce dracu sa stiti voi…“, incheie, mormaind mai mult pentru el omul hitru. Satenii incep sa rida, dar parca mai mult a mila. Ca Viorel a lu’ Bizoaie nu a suparat niciodata pe nimeni si daca nu ar striga vreun jurat de copil dupa el, nici nu ai baga de seama ca trece pe ulita, asa, tirindu-si pasii si ascunzindu-si fata dupa umarul ridicat de infirmitatea de la care i se trage si porecla.
Viorel a lu’ Bizoaie face parte din peisajul Motateilor parca dintotdeauna. Omul nu isi mai stie prea bine nici virsta si nici neamurile, ca doar nimeni nu se grabeste sa strige in gura mare si in vazul satului ca e ruda cu Cocosatu’. Dar el tace si indura, multumit ca nu e huiduit de oameni, incercind sa nu stinjeneasca pe nimeni, speriat ca, daca cineva baga de seama ca e si el pe acolo, va fi alungat. Daca nu il intrebi de vorba, poate sa stea saptamini intregi fara sa scoata un cuvint. Vorbeste mai mult cu el, este singurul care isi da binete si se intreaba cum ii mai merge, si numai in gind, niciodata cu voce tare.
„Ati vazut-o, fratilor, parca e cazemata lu’ Bin Laden!“
„Citi ani ai, Viorele?“, il mai baga in seama satenii, dupa citeva pahare in plus si dupa ce au epuizat birfele despre agricultura, pataniile unuia si ale altuia, babele scrintite si fetele sturlubatice. „Pai, sa tot am vreo 55“, raspunde molcom Viorel, parca numarindu-i. Isi priveste numai o clipa interlocutorul, dupa care isi atinteste din nou ochii in podea. Rinjeste apoi larg, scotind la iveala sirul gingiilor de care atirna, nefiresc de scurti, dintii galbeni, parca injumatatiti.
„Da’ de ce nu te duci sa stai in casa parinteasca? Ca ai si tu dreptul acolo, sa stii. Asa, nu ai mai dormi ca un ciine in adapostul ala din vie“, il stirnesc oamenii.
Dar Viorel parca nu aude. Sau nu vrea sa auda. Ce sanse are el, slut si slab la minte, sa cistige ceva de la rudele care nu l-ar lasa sa doarma nici in curte!
„Da’ ce tii in cosmelia aia, Viorele, de o tii ferecata? Ati vazut-o, fratilor, parca e cazemata lu’ Bin Laden! Ca doar nu o avea aur…“. Cocosatul se hlizeste din nou, ca de o gluma buna: „E, aur, ce aur?!! Toale, toalele mele, ce sa am inauntru!“.
„Vaaai de steaua lui!“
„Mare noroc a avut Viorel cu baiatu asta de la circiuma!“, continua intre ei satenii vorba de pahar. „S-a milit de el, l-a luat, l-a barbierit, l-a suit in masina si l-a dus la Calafat. I-a facut dosar social, pe 416, ca, in rest, vai de viata lui. Si-i mai da si el cite ceva, ca l-a luat in pravalie sa ii aduca apa, sa mai stearga mesele, sa mai spele o scrumiera. Ce-ti da in schimb, Viorele?“.
Barbatul se scarpina in cap, chibzuieste indelung si rosteste taraganat, cu precautie: „E treaba noastra. Ne impacam noi! Ete, vreau sa fiu si io pretin cu el!“. Zimbeste apoi, siret, departindu-se de glumetii care prea au inceput sa puna intrebari iscoditoare.
In urma lui, satenii incheie si ei discutia, ametiti de bautura, cu ochii dupa muierile care trec pe ulita. Numai unul, petrecindu-l cu privirea pe Viorel, adauga, trist, ca o sentinta:
„Singur fuse toata viata, ete, asa o sa si moara. In cosmelia lui din vie, fara stiinta cuiva, fara luminare… Macar daca s-ar fi luat cu vreuna din sat. Da’ cine sa se marite cu el ca, de urit ce e, fuge si Moartea de el. Vaaai de steaua lui!“.
