Pe o straduta laturalnica din Segarcea – cu numele pompos „Strada Victoriei“, probabil in amintirea eroismului celor citiva edili ai orasului care s-au incumetat sa o traverseze fara sa-si lase masinile de serviciu intepenite in hirtoapele care se casca la tot pasul – o casuta de chirpici sta pitulata dupa un gard de lemn din care anii scursi au mai smuls din loc in loc cite o scindura.
De aproape trei ani, aici locuiesc singuri cei opt copii ai familiei Puiu: Iuliana Corina – de cinci ani, Mihaela Rodica – de sase ani, Dragos Stefan – de noua ani, Cosmin Razvan – de 13 ani, Ionut Dorel – de sapte ani, Alexandru Dorian – de 17 ani, Marius – de 20 de ani si Nicolae Gabriel – de 21 de ani. Nu sint ca alti copii, veseli si mereu pusi pe sotii, impinzind ulita cu strigate de joaca. Au devenit maturi inainte de vreme.
Vecinii ii vad foarte rar pe fratii Puiu iesind din curte, pentru ca mai tot timpul copiii sint ocupati cu treburile in gospodarie. Dupa o zi care pentru ei in mod obisnuit inseamna munca si griji, singura distractie este sa stea seara la televizor in „camera cea buna“. Cel putin asa considera ei incaperea de la strada, la fel de saracacioasa ca si cealalta camera, dar cu niste presuri – vechi, dar foarte curate – asternute peste pamintul batatorit.
Locuinta lor seamana intr-o oarecare masura cu casuta piticilor din poveste. Numai ca piticii nostri dorm cite doi sau trei intr-un patut, iar Alba ca Zapada a plecat demult cu printul visat si a uitat de ei.
Tatal a murit, iar mama i-a parasit
Incredibila poveste a piticilor nostri a inceput in urma cu patru ani, cind tatal lor a murit intr-un accident de munca produs la SC Foraj – Sonde SA Craiova, fiind strivit de o baraca.
Drept compensatie, conducerea societatii a oferit familiei defunctului „materialele necesare“ pentru construirea unei case, adica 300 de boltari, doua camioane de pietris si citiva saci de ciment. Cam la atit a fost evaluata viata angajatului, iar casa n-a mai fost construita niciodata.
Vaduva Elena Puiu s-a consolat destul de repede dupa moartea sotului, gasindu-si la scurt timp un concubin. In mai putin de un an, femeia, pe atunci in virsta de 38 de ani, s-a gindit sa nu-si mai „risipeasca tineretea“. Si-a parasit copiii fara nici o remuscare.
„A plecat fara sa spuna nimic. Cind ne-am trezit in dimineata aceea, am crezut ca s-a dus la cumparaturi. Am asteptat-o toata ziua, iar in zilele urmatoare am cautat-o peste tot, dar nu am reusit sa dam de ea. Imi amintesc ca de multe ori spunea ca s-a saturat si ca o sa-si ia lumea in cap, dar nu am crezut nici o clipa ca o sa ne paraseasca. Mai tirziu am aflat ca s-a maritat cu un barbat din Calopar si au deja doi copii“, a spus Gabriel.
Ca sa nu moara de foame, au vindut calul si magarul
Fratii Puiu au ramas atunci in grija bunicii dupa tata. Batrina nu le putea fi de mare ajutor. Ba dimpotriva, ea era cea care avea nevoie de ajutor, fiind aproape in intregime paralizata.
Cei trei baieti mai mari au luat atunci asupra lor toate treburile casnice. Gabriel, de acum capul familiei, trebuia sa faca rost de bani, dar nu a gasit un serviciu stabil, asa ca a inceput sa lucreze cu ziua pe unde putea. Marius si Alexandru aveau grija de batrina si de fratii mai mici. Fiecare facea cite ceva in gospodarie, astfel incit, in scurt timp, au invatat sa spele rufe, sa gateasca si sa lucreze gradina din fata casei.
Copiii au si un pogon de pamint, care a fost cultivat cu griu si porumb. Din pacate, seceta a facut prapad si pe terenul lor asa cum s-a intimplat in toata zona. Ca sa poata supravietui, copiii au vindut calul si magarul din curte. Dar banii s-au terminat repede, asa ca au vindut si sacii de ciment primiti de la SC Foraj – Sonde.
In ciuda greutatilor, Dragos, Cosmin si Alexandru nu au renuntat la invatatura, iar din aceasta toamna, Ionut va merge la scoala.
Gabriel a devenit tutorele fratilor sai
Copiii abia se obisnuisera cu lipsa parintilor, cind o alta nenorocire le-a trecut pragul. Cu trei luni in urma le-a murit si bunica. Neprimind nici un sprijin de la nimeni, au inmormintat-o singuri pe batrina, cu bani imprumutati de la banca.
Apoi s-a interesat de ei Directia pentru Protectia Drepturilor Copilului. „Dupa cite am patimit, sintem mai apropiati unul de altul ca niciodata. Sintem o familie si nu am accepta sa traim departe unul de altul. Cind au venit cei de la Protectia Copilului, mi-a fost teama ca vor incerca sa ne desparta, asa ca am cerut sa-mi fie dati in grija“, a spus Gabriel Puiu.
Tinarul a obtinut de curind tutela fratilor minori si, o data cu aceasta, un ajutor lunar de trei milioane de lei. Banii sint putini pentru cele opt guri de hranit, dar incearca sa se descurce cum pot. Si-au impartit treburile in gospodarie. Spre exemplu, Alexandru Dorian, care desi are 17 ani, arata doar de 14, este cel care face piine: „Nu e greu, pui faina, apa, drojdie, sare, o framinti bine si o coci“.
„Nu imi este dor de mama!“
Copiii, chiar si cei mai mici, nu au uitat ca au avut odata o mama, dar si-au pierdut speranta ca o vor revedea. De fapt, pentru ca i-a parasit, nici n-ar mai primi-o daca le-ar trece pragul. Pina si Corina, la cei cinci anisori ai ei, gindeste astfel. „O stiu pe mama, dar nu imi este dor de ea“, spune cu seninatate, ca si cum ar vorbi despre un strain.
Corina este o fetita slabuta, trista, care a invatat sa compenseze dragostea parinteasca de care a fost privata, oferind ea dragoste celor din jur. Isi cuprinde surioara in brate, o saruta pe obraz, apoi ii netezeste parul, usor, imitind foarte bine gesturile materne. E multumita ca a putut sa ramina impreuna cu fratii ei.
Dupa toate prin cite au trecut, copiii se gindesc cu teama la surprizele neplacute pe care le-ar putea rezerva viitorul. Marius isi satisface acum stagiul militar, iar la anul si Gabriel, baiatul cel mare, ar putea fi luat in armata: „Sper sa ramin linga cei mici, ca nu stiu cum se vor descurca fara mine“.
Si-ar dori o casa adevarata, nu precum cea in care locuiesc acum, roasa de ploi si zapezi, cu pamint pe jos. Dar nu stiu cum sa si-o construiasca, iar bruma de materiale pe care le au nu le-ar ajunge nici pentru fundatie. Se gindesc ca cineva le va da, poate, o mina de ajutor, dar se feresc sa ceara. Pentru ca sint saraci, dar mindri.
