Cu cinci copii, doi nepoti, o nora si o mama paralizata de 30 de ani, Marioara Tufis, din comuna Verbita, se zbate ca pestele pe uscat. Nu mai poate sa inteleaga de ce ea si barbatul ei, oameni in putere si buni de munca, la 45 de ani, nu mai pot sa razbeasca viata. „Inainte, cind lumea spune ca era dictatura, munceam de ma speteam la vaci, la CAP si aveam ce pune pe masa si-mi raminea sa mai bat si cite un cui in vreo scindura care cadea. Acum, cu democratia, nu ne mai descurcam de la o zi la alta. Ce s-o fi intimplat nu stiu, iar ce stiu e ca ma dau batuta“, zice Marioara Tufis.
Rinduit sa se chinuiasca
Ultimul copil al Marioarei, Jianu Viorel, de numai sapte ani, a fost nascut, zice mama lui, ca sa se chinuie. Laba piciorului sting este strangulata pina la oase, iar minuta dreapta are degetele lipite sub forma de laba de gisca. Si, pentru ca nu era de ajuns cite-i pusesera ursitoarele in circa, i-au adaugat si un usor retard mintal. Hotarita sa mai lupte odata impotriva destinului, Marioara l-a dus pe copil la un chirurg craiovean, in incercarea disperata de a repara ce natura stricase. 40 de zile de spitalizare, transplant de piele de pe burta copilului pe mina si o interminabila asteptare.
Marioara gindeste cu voce tare: „N-am cu ce sa ma duc mai departe cu copilul asta. As vrea, cit inca pot sa muncesc, sa-l ajut sa poata sa se foloseasca de ambele miini atit cit sa se arineasca. Dupa ce vine de la joaca, Viorel al meu plinge nopti in sir ca-l doare piciorul strangulat din nastere. Toata noaptea ii frec piciorusul, ca el zice ca-i este mai bine. Cit o sa traiesc, i-o fi cum i-o fi, dar cind n-o sa mai fiu eu ce o sa faca?“
Pe culmile disperarii
Cind i-a venit vremea sa se insoare fiul cel mare, Nicolae, Marioara a plecat in petit. „Era datoria mea sa-i fac baiatului casa, dar eu stiam ca sint saraca si nu pot. Cuscra mea, cind a vazut ca nu cer zestre, s-a foit cit s-a foit si m-a intrebat de ce nu deschid vorba de zestre. Pai ce sa zic, cind eu ma stiam cu musca pe caciula! N-am pretins nimic, ca stiam ca nici eu nu-i pot ajuta cu nimic. S-a mutat nora la noi si ne facusem noua la masa. Au facut primul copil si eram deja zece. Parca e un blestem pe capul nostru ca baiatul lui Nicolae, care are acum trei ani, mergea in picioare cind a cazut in caldarea cu untura topita si s-a ars. Daca nu am avut bani sa-l ducem la doctori buni i-a crescut saracutului, deasupra fundului, o carnotenie mare care-i atirna si-l doare de ti se rupe sufletul cind plinge.“ Dupa ce a mai facut si al doilea copil, Nicolae, satul de saracia de acasa, amarit din cauza copilului ars, si-a luat nevasta si copiii si s-a mutat in cimp. Departe de sat, la vreo trei kilometri, pe o vale de piriu unde familia are un pogon de pamint – omul a batut patru pari in pamint, peste care a intins folie, si-a adus un pat si niste lucruri, cu care are de gind sa-si inceapa o alta viata. Cind soarele frige afara sub folia de plastic, caldura atinge cote naucitoare. Sub ea, doi copii, de noua luni si de trei ani, se adapostesc in fiecare seara impreuna cu parintii. Nicolae si-a luat lumea-n cap. Primele lucruri dintr-o viitoare gospodarie si le-a incropit: un cal cu caruta, citeva pasari, pirostiile pe care nevasta pune de mamaliga, un petic de gradina, dar mai are mult…
Sa renunti la acoperisul de deasupra capului chiar si in conditiile in care sub el se adapostesc zece oameni, sa-ti ei copiii mici, dintre care unul cu mari probleme, si sa te muti in mijlocul cimpului sub o folie de plastic inseamna ca trebuie sa fii, intradevar, pe culmile disperarii.
