Picatura de rugaciune

Poezia lui Eminescu este poezia pe care am citit-o cu totii de mult si am uitat-o, iar acum face parte din carnea si singele nostru. Ne bintuie si ne alcatuieste. E cintecul ancestral din care izvorasc toate cintecele ce ne impresoara. Este mama cintecelor, asa cum „Cumintenia pamintului“ a lui Brancusi, cu bratele ei incrucisate, tine la pieptul ei si intrupeaza insasi ideea de maternitate. Este locul geometric al cintecelor de ieri, de azi, de miine.

In „Sarmanul Dionis“, Dan il intreaba pe mesterul Rubens: „Cind voi ajunge sa pricep adincimea ta?“ Iar Rubens ii raspunde: „Adincimea mea tu o ai in tine, numai inca nedescoperita“. Asa este poezia lui Eminescu in cutele memoriei noastre: adinc care talazuieste. Sta sa fie descoperit.

Ne oprim la o poezie mai putin cunoscuta, cu un titlu ciudat: „Ta twam asi“, ceea ce inseamna in limba sanscrita „Aceasta esti tu“ – expresie ce formuleaza in filozofia sanscrita principiul identitatii, dupa cum subliniaza comentatorii. Poezia a fost inseriata printre cele cu caracter social ale lui Eminescu, alaturi de „Imparat si proletar“, cu care are unele similitudini. Ea are insa si alte valente.

Poezia suprapune doua planuri, doua luni, desenind pe pinza vremii doua chipuri de femei: o printesa si o prostituata. Una trece pe calea ei presarata cu flori si iubire, cealalta petrece printre comedianti, vestejindu-se in rusine. Una se desfata in bogatie si noroc, cealalta sufera intr-o camara de mizerie. Una este sfinta, cealalta o fiinta cazuta. Una este adorata, iar cealalta dispretuita. Un singur loc si gind le poate uni – templul in care intra sa asculte o rugaciune. Finalul poeziei aduce o lovitura de teatru, ca sa zicem asa: cele doua erau de fapt aceeasi fiinta. O singura femeie gazduise si ingerul si demonul, bogatia si saracia, iubirea si dispretul. Perindarea chipurilor diferite este numai valurirea de unde ale aceluiasi rau. Un singur moment insa face sa se suprapuna cele doua fete schizoide ale aceleiasi personalitati: cel al rugaciunii. Acolo numai sinele se limpezeste. Cele doua femei asculta aceeasi rugaciune, de o mare frumusete: „Rugamu-ne-ndurarilor, / Luceafarului marilor / Din valul ce ne bintuie / Inalta-ne, ne mintuie! / Privirea adorata / Asupra-ne coboara, / O, maica preacurata / Si pururea fecioara, / Marie!“

Cind rugaciunea a luat sfirsit, una din femei priveste la ceruri cu mai multa osirdie, pe cind cealalta cade la pamint. In orice om este o parte care s-a gasit pe sine si alta inca zbatindu-se in cautari, pare sa ne sugereze poetul. Parti care s-au repliat, s-au reconciliat doar in scurta clipa de rugaciune.

Mai avem multe de invatat, de descoperit privind in adincimea sa acest ocean care este poezia lui Eminescu, mereu inaintea noastra cu un talaz, mereu gata sa ne tulbure fie si cu o singura picatura ratacita.