In comuna Terpezita, in vechea cazanie, locuieste familia Dobrescu. Impresionata de soarta cruda a celor patru membri ai familiei, toti handicapati, primaria le-a permis sa ocupe cladirea si i-a ajutat sa o renoveze pentru a fi locuibila. Constantin Dobrescu a ramas pe drumuri impreuna cu sotia si cu cei doi copii, dupa ce s-a judecat patru ani cu propriii parinti si a fost dat afara din casa parinteasca de catre executorii judecatoresti. Maria, sotia sa, se hraneste cu ajutorul unui tub fixat in abdomen de la virsta de 28 de ani, de cind a baut soda caustica. Ionela si Nelu, cei doi copii ai sotilor Dobrescu, sint gemeni si sufera de debilitate mintala. Saraci lipiti pamintului, Constantin si Maria nu au timp sa isi plinga de mila. In fiecare zi muncesc pe brinci pentru a-si asigura traiul zilnic si a le da posibilitatea celor doi copii sa mearga la scoala.
Necazurile familiei Dobrescu au inceput o data cu neintelegerile iscate intre Constantin si parintii lui, care au dus la un proces de lunga durata. Barbatul spune ca parintii doreau sa lase toata averea surorii lui si de aceea incercau cu orice pret sa il indeparteze: „M-au batut cu furcile si mama, si tata, am patru copci in cap. Eu ce sa le fac, sint infirm pe toata partea stinga, la picior, mina si la cap; cum sa ma impotrivesc?!“. Dupa patru ani de judecata, instanta a hotarit in favoarea parintilor lui Constantin. „Pe 29 aprilie 1997, in a treia zi de Pasti, cind toata lumea sarbatorea in tihna, noi am fost scosi din curte cu executorul, ca niste ciini“, isi aduce aminte barbatul ziua in care a inceput calvarul.
Maria se hraneste de 18 ani printr-un tub introdus in abdomen
Alungati din casa parinteasca, membrii familiei Dobrescu au locuit pe unde au putut, din mila vecinilor sau a primariei, mai intii in cladirea cooperativei, apoi in casa unui consatean. Situatia lor era agravata de handicapurile de care sufera toti cei patru membri ai familiei. De cind a baut soda caustica, acum 18 ani, Maria are, in loc de esofag, un tub in zona abdomenului, cu ajutorul caruia se hraneste: „M-au operat la Iasi, dar am ramas cu tubul asta in burta. Mestec in gura mincarea si dupa aia pun pilnia in capatul furtunului si bag mincarea pe acolo. Dumicatul il imping cu mina. Trebuie sa schimb tubul cam o data la doua luni, dar, pentru ca nu am bani sa ajung la Craiova asa des, il las pina nu se mai poate, cind este mincat si distrus“. Cei doi copii gemeni sufera, de asemenea, de handicapuri congenitale: amindoi au o debilitate mintala usoara. Cu toate acestea, merg la scoala si incearca sa invete atit cit le permite memoria redusa.
„Numai apa de la fintina nu o cumparam…“
De aproape un an, familia Dobrescu locuieste, din bunavointa primariei, in vechea cazanie a satului. „Sint oameni muncitori si au toti probleme fizice, fiind handicapati. I-am lasat sa stea in camera aceea si le-am dat ciment pentru tavan si sirma sa isi inchida si ei palma de teren din jur“, a spus Constantin Popa, primarul comunei Terpezita. Constantin si Maria au reusit in scurt timp sa transforme camaruta primita intr-o incapere curata, chiar daca este saracacioasa. O masa si doua paturi sint singurul mobilier din camera luminata cu o lampa cu motorina. Chiar linga usa de la intrare, Ionela si-a pus orarul de la scoala, linga un om de zapada croit stingaci dintr-o coala de hirtie, ramas probabil de la Craciun. Fiecare zi este, pentru familia Dobrescu, o noua zi de munca istovitoare, de dimineata pina seara. Pensia lui Constantin, dupa 15 ani de munca la Electroputere, nu le ajunge nici pentru a supravietui: „Daca nu avem pamint, trebuie sa cumparam tot: faina, mincare, zarzavat. Numai apa de la fintina nu o cumparam, ca in rest… Muncim pe la vecini, alergam pe la cine ne cheama, chiar daca sintem amindoi infirmi. Eu am partea stinga paralizata, nevasta-mea are furtunu’ in burta. Putem, nu putem, trebuie sa o facem, ca sa avem cu ce sa traim“.
Saraci, cu infirmitati fizice si lipsiti de sprijin, membrii familiei Dobrescu se zbat in fiecare zi sa supravietuiasca. Nu intind mina si nu cer mila nimanui. Ei au inteles ca singura salvare este in miinile lor, care pot inca sa munceasca, in ciuda subrezimii corpurilor mutilate de handicapuri. S-au resemnat in fata sortii…
