Inainte de a intra in comuna doljeana Cernatesti, un pod de fier aflat pe partea stinga a soselei marcheaza drumul spre satul Raznicul Batrin. Drumul strimt si prafuit serpuieste printre parcelele de pamint rascolite de pluguri, apoi printre casele vechi si, in cea mai mare parte, parasite. Putine mai sint familiile care au ramas in satul vechi parca de cind lumea, dupa cum il tradeaza si numele. Restul s-au mutat in unul dintre celelalte patru sate ale comunei Cernatesti, asezate la sosea. Cei mai multi dintre locuitorii Raznicului Batrin traiesc intr-o saracie lucie. Izolat de restul comunei, mostenind drumurile proaste si fintinile secate, satul pare impietrit in timp, vitregit de mersul vremurilor. Intr-o casa de chirpici, pe care numai statura inalta o deosebeste de aspectul unui grajd, isi duc zilele Aurica Tataru si cei doi fii ai ei. Baiatul cel mic al Auricai, un pusti cu par aramiu si fata plina de pistrui, seamana cu unul dintre personajele lui Creanga. Ascutit la limba si cu mintea brici, Florinel stie tot ce misca in sat. Viata grea pe care o duce alaturi de mama sa si-a pus amprenta asupra copilului de 15 ani care primeste cu maturitate toate loviturile si obstacolele pe care soarta le pune in calea lor. Florinel si-a petrecut primii ani din viata la o casa de copii. Aurica nu a avut cu ce sa isi creasca pruncii si a preferat sa il trimita pe el si pe unul dintre fratii lui la un centru de plasament. Cind s-a intors acasa, baiatul avea deja aproape patru anisori. „Cind l-am luat de acolo mergea de-a busilea, nu se tinea pe picioare“, isi aminteste mama lui Florinel. Femeia crede ca din aceasta cauza baiatul a ramas mic de statura si maruntel la trup in comparatie cu copiii de virsta lui.
„Ride lumea ca sintem saraci, dar nu avem ce face…“
Dar nici la casa din Raznicul Batrin, Florinel nu a dus deloc o copilarie linistita. Certurile si bataile aplicate de tatal lui, robit de viciul bauturii, au determinat-o in cele din urma pe Aurica sa divorteze, dupa 35 de ani de casnicie: „A fost tare rau. Bea tot timpul, ne batea si ne gonea prin dafini. Mi-a dat cu sticla in cap, m-a taiat cu cutitul… Acum un an jumate a murit. Era beat si a facut infarct pe un cimp pustiu. L-au gasit teapan“. Ramasa fara sprijinul unui barbat, Aurica se lupta sa tina piept saraciei. Grija zilei de miine i-a albit parul si i-a brazdat fata. Isi iubeste copiii si i se rupe sufletul cind stie ca mai mult decit o farfurie de mincare si citeva haine peticite nu o sa ii poata oferi niciodata lui Florinel. „Am cinci copii, dar numai Florinel si Costel au mai ramas acasa. Primim ajutor de la primarie. Pentru asta sapam la canal, sa ne facem orele de munca. Pe asta mic nu il iau, ca e plapind si nu poate munci. Numai baiatul cel mare, care are 18 ani, munceste cu mine. Ride lumea ca sintem saraci, dar nu avem ce face. Cel mai mult ma doare ca nu l-au mai primit pe copil la scoala. Au zis ca e prea mare, ca nu stie carte si mi l-au dat acasa. Prost nu este, il imbracam si eu cu ce puteam si invata si el ceva…“, a spus femeia cu tristete.
Povestea Auricai si a copiilor ei este povestea multora dintre satenii care au ramas in Raznicul Batrin. In satul uitat de lume, locuitorii isi duc zilele de pe azi pe miine, incovoiati de griji si de lipsuri. Si daca vrei sa afli povestea lor, un baiat cu par aramiu iti povesteste cu vorba domoala si mestesugita istoria fiecaruia.
