22 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăActualitateMARIN SORESCU - SCRIITOR NATIONAL SI UNIVERSAL

MARIN SORESCU – SCRIITOR NATIONAL SI UNIVERSAL

Cel mai tradus scriitor din istoria literaturii romane, Marin Sorescu, s-a nascut in 29 februarie 1936, la Bulzesti. Cum aceasta zi este una rara, scriitorul isi serba ziua de nastere o data la patru ani. Fratele sau, George Sorescu, care este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, in cuvintul introductiv al cartii Versuri inedite – publicata postum, anul acesta -, precizeaza momentul descoperirii gustului pentru scris si citit al lui Marin Sorescu: „Preocuparile lui Marin Sorescu , in domeniul culegerii si valorificarii unor motive populare, dateaza inca din perioada studiilor gimnaziale.“ Scriitorul a facut gimnaziul la Scoala din Murgasi, iar in primul sau caiet de versuri, clasice si personale – datat 1948 – a inserat „citeva proverbe, snoave, anecdote cu note ironice.“
Marin Sorescu a absolvit Liceul militar „Dimitrie Cantemir“ din Predeal
George Sorescu mai sustine ca „ulterior, in perioada studiilor liceale (Predeal, 1950-1955), Marin Sorescu se arata, de asemenea, preocupat de creatiile populare.“ Este de neinteles motivul pentru care fratii scriitorului omit deliberat profilul liceului de la Predeal. Cititorul trebuie sa stie ca autorul trilogiei La lilieci a absolvit Liceul militar „Dimitrie Cantemir“ din Predeal. La sensibilitatea poetului, e greu de imaginat cum de a reusit sa suporte rigorile unui asemenea liceu. Ca nu a fost optiunea lui este limpede, dat fiind faptul ca a devenit unul dintre cei mai importanti scriitori contemporani. Nu stim ce ar fi cistigat armata romana, insa un lucru ramine cert: literatura romana ar fi pierdut enorm. Exista probabilitatea ca optiunea sa-i fi apartinut tatalui sau, Stefan Sorescu, desi acesta avea inclinatii catre scris. Dovada apartine chiar marelui disparut, care, intr-o scrisoare trimisa fratelui sau George – pe atunci profesor la Liceul „Traian“ din Turnu Severin -, pune si doua manuscrise ce apartineau tatalui si contineau versuri patriotice, in metru popular: „Cautind printre hirtii, am gasit in pod doua manuscrise de-ale lui tata. Sint scrise cu cerneala rosie si, in multe locuri, scrisul nu se mai intelege.“
In vechiul regim, Sorescu a avut burse in Germania Federala si in Statele Unite
Neindoielnic, la „capitolul“ predeterminari familiale ale lirismului stau la baza versurile scrise de tatal sau si de fratele mai mare, George, pe care Marin Sorescu il considera cel mai scolit dintre frati.
Pasiunea sa pentru creatie si folclor nu a incetat niciodata. A avut mai multa chemare pentru literatura decit pentru armata, ceea ce l-a determinat sa urmeze cursurile Facultatii de Filologie din Iasi. A lucrat ca redactor la „Viata studenteasca“ si la revista literara „Luceafarul“. Sint putini cititori care stiu ca Marin Sorescu a fost bursier in Republica Federala Germana si in Statele Unite. Criticul literar Eugen Simion avea sa consemneze, mai tirziu, in Jurnalul parizian: „Marin Sorescu a hotarit, fapt paradoxal, sa compuna poemele sale rustice si evocatoare ale satului, la intoarcerea din New York, fiind marcat, deci, pe atunci, de impresiile contactului cu lumea zgirie-norilor si a civilizatiei erei tehnologice.“

Abilitatea neobisnuita a unui scriitor universal

Este printre putinii scriitori romani care au avut taria sa abordeze intreaga gama a literaturii inclusiv traduceri din clasicii rusi. Marin Sorescu a debutat in 1964 cu cartea Singur printre poeti, un volum de parodii si pastise care vizeaza „formele de manierism prematur al unor poeti si unele clisee ale liricii contemporane in ansamblul ei“, cum apreciaza Mihaela Andreescu in cartea Marin Sorescu – instantaneu critic. Acesta a beneficiat de „parafa grea“ a lui Marcel Breslasu, care i-a scris prefata la cartea de debut, salutind inzestrarea tinarului poet, si care ii prevedea „un frumos viitor pe aceasta cale“, crezind ca va ajunge un alt Topirceanu. Pe parcurs, celebrul scriitor s-a descotorosit de Marcel Breslasu, evitind compromisul. De ce? Pentru ca Breslasu era nu doar patriotard si lozincard in scrierile sale, ci chiar dadea contur la „mitul patriei primejduite“, paradigma descoperita de criticul Eugen Negrici dupa evenimentele din decembrie ’89. Un exemplu elocvent in acest sens este chiar textul inchinat lui Stalin, intitulat „De ziua tovarasului Stalin“, cind acesta implinea sapte decenii de existenta. Finalul acestui text lozincard este cit se poate de relevant: „Cu slove rosi de flacara si lava: / Slava lui Stalin, dragoste si slava“.

Refuz sa cred ca exista un alt scriitor in toata istoria literaturii romane mai abil decit Marin Sorescu. Ingenuitatea sa, ca si in creatie, depasea dimensiunile oricarei imaginatii.

Havel – un posibil model pentru Sorescu

Permanent a stiut de cine sa se foloseasca, in ce moment si cind sa se debaraseze de „personaj“. A obtinut, aproape, tot ce si-a dorit, ocupind functii de redactor, redactor-sef de revista literara, director de editura, ministru al culturii. Intreaga gama, de altfel, ca si in scris. De asemenea, a obtinut numeroase premii si chiar l-au interesat: premii ale Uniunii Scriitorilor din Romania, premii ale Academiei Romane, premiul Herder, premiul mondial de la Madrid si alte premii internationale. Laurentiu Ulici, Dumnezeu sa-l ierte!, l-a propus pe Marin Sorescu sa candideze la Premiul No- bel, insa l-a pierdut. Nu este exclus ca intr-o buna zi el sa fi decis a imprumuta modelul lui Havel, care, dupa ce a cucerit Nobel-ul, nu peste mult timp, a ajuns presedintele Cehoslovaciei.

Sub lupa lui George Calinescu

In 1965 a publicat volumul Poeme, in care aduce, in opinia unor critici, propriile interpretari paradoxale ale mitologiei universale sau nationale, privind creatia lumii, arta, moartea, destinul, raportarile generale ale omului cu relativul si absolutul, efemerul si eternul, idealul si fenomenalul. In aceasta carte, expresia este simpla, iar tonul – prozaic, familiar si clar. Autorul promoveaza poemul eseistic si chiar didactic, iar din viata cotidiana sint extrase poezie si semnificatii generale, uneori prin asociatii, este de parere Mihaela Andreescu. Despre acesta carte, marele critic George Calinescu a scris in revista „Contemporanul“, in rubrica sa „Cronica optimistului“: „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate exceptionala de a surprinde fantasticul lucrurilor umile si latura imensa a temelor comune. Este entuziast si beat de univers, copilaros, sensibil si plin de ginduri pina la marginea spaimei de ineditul existentei, romantic in acceptia larga a cuvintului.“

Opera marelui disparut si epigrama care l-a facut sa sufere enorm

Pe parcursul creatiei sale, intrebari se amesteca, imprevizibil, cu totale refuzuri, astfel figurind o criza inteligenta a inteligentei. Marturie sint citeva din cartile publicate ulterior: Moartea ceasului (1966), Tineretea lui Don Quijote (1968), Tusiti (1970), Unghi (1970), Suflete, bun la toate (1972), Astfel (1973), Norii (1975). Ochiul avizat observa alienarea, automatizarea existentei, platitudinile sociale, psihologice, morale si logice abordate din perspectiva unui eu detasat.

Poate, cea mai importanta experienta poetica postbelica este volumul La lilieci (1973), in al carui spirit urmeaza Descintoteca (1976), insa sub valoarea trilogiei sale. Teatrul lui Marin Sorescu este poematic, parabolic si arhetipal. El a publicat Iona (1968), Paracliserul (1970) si Matca (1972). Piesele au vazut lumina rampei si s-au bucurat de succes atit in tara, cit si peste hotare. I-au impresionat atit de mult pe spectatori si cititori incit majoritatea zdrobitoare sustinea ca Marin Sorescu este cel mai mare dramaturg din Europa. Ori din snobism, ori il uitase pe celebrul dramaturg francez de origine romana, Eugen Ionesco. Nu este exclus ca in acel moment sa fi inceput tendinta de mitizare a lui Marin Sorescu, ceea ce este caracteristic natiunii noastre. Apoi a scris si publicat piesele istorice Raceala (1976) si A treia teapa (1978), care au cunoscut un succes similar. Dramaturgul parca a presimtit ca istoria se falsifica – proiectul Dracula Park fiind ilustrativ in acest sens – si a imortalizat momentul domniei lui Vlad Tepes. In 1968 au aparut in librarii Exista nervi si Pluta meduzei, satire ale „fenomenelor contemporane de relativizare a unor valori spirituale.“ Mondialul Sorescu, cum era alintat de prieteni, a scris inclusiv literatura pentru copii, unde problemele si procedeele sint identice. El sugereaza iesirea din copilaria cunoasterii dupa epuizarea insesizabila si irevocabila a realitatii: incepe ofensiva intrebarilor fara raspuns si a vietii fara vacanta. Teoria sferelor de influenta (1970) si Insomnii (1971) sint volume de eseuri care completeaza opera scriitorului, ilustrind aceeasi problematica intr-un registru delectant, „excesul de inteligenta fiind singular in literatura contemporana de acest fel“, spun unii critici carora, personal, nu le impartasesc opinia. In romanul Trei dinti din fata, autorul si-a propus sa scrie un roman cu elementele romancierului. Daca in revistele literare s-ar scrie despre acest roman ca despre unul infailibil, cu siguranta, cel mai indreptatit sa „explodeze“ ar fi Nicolae Breban. In anul aparitiei, cel mai ciudat „personaj“ din peisajul literar al Craiovei, un „plagiator de profesie“, delator si infractor cunoscut pe vremuri de militie, i-a scris o epigrama romancierului Sorescu, care a circulat si inca circula: „Iti dau Marine o povata,/ Ce nu ti-au dat-o nici parintii,/ Renunta la Trei dinti din fata/ Si scrie cu maseaua mintii.“ Cum era de asteptat, Sorescu a suferit enorm din pricina acestei epigrame. Mondialul Sorescu a scris enorm, titluri de carti si traduceri existind cu duiumul.

Presedintele Academiei – marcat profund de moartea scriitorului

Pe academicianul Eugen Simion l-a marcat mult mai profund moartea lui Marin Sorescu decit cea a lui Nichita Stanescu. Slujitorii adevarati ai literaturii stiu de ce, iar eu nu-mi propun sa ofer explicatii, pentru a nu se interpreta eronat de catre unii cititori. In Fragmente critice, criticul Eugen Simion, dupa cum o sa remarcati din text, este inamorat de plural: „Disparitia prematura a lui Marin Sorescu ne-a marcat profund. Dispare, o data cu el, cum am precizat in alta parte, nu numai un mare poet si neasemuit scriitor, dispare si un om care m-a onorat si m-a bucurat mai mult de trei decenii cu prietenia lui incoruptibila.“ Indubitabil, toti cititorii regreta moartea mondialului Sorescu, insa nu toti sint „marcati profund“. Cei care nu citesc, nici atit.

Din prea multa dragoste pentru Sorescu, criticul „devine“ un poet ratat

Tot in Fragmente critice, Eugen Simion marturiseste ca a scris despre toate cartile sale, ceea ce este foarte bine, fiind „mereu incintat de originalitatea si mobilitatea talentului sau“: „A adus un stil nou in poezia romaneasca, si, dupa ce a publicat Iona si Paracliserul, mi-am dat seama ca Marin Sorescu, contrar traditiei (traditia care face ca un poet sa fie numai poet si sa rateze gratios in alte genuri), are ceva esential de spus si in dramaturgie. Mai tirziu, cind opera lui majora a prins contur si talentul s-a desfacut in diversitatea si splendoarea lui ca o imensa coada de paun pe un cer de primavara rasariteana, am inteles ca Sorescu duce mai departe experienta teatrului existentialist si a ceea ce s-a numit teatrul absurdului.“ De acord ca Sorescu este fabulos, national si universal, dar, Eugen Simion, total neinspirat in textul sau, demonstreaza cum criticul „devine“ un poet ratat. Se poate vorbi despre poeticitate la criticul citat? Pe departe de a avea ceva din scrisul fascinant al lui Calinescu. Fara discutie, este lovinescian prin excelenta.

Nu Eminescu este cel mai cunoscut poet in lume, ci Marin Sorescu!

In aceeasi carte, Eugen Simion este obsedat de controversele despre Marin Sorescu: „Discret, Sorescu a dus un razboi lung, de unul singur, luptind cu ideologia si cu invidia autohtona si cu indiferenta internationala. Luptind, bineinteles, mai ales, cu limitele limbii romane. N-as putea spune ca le-a invins pe toate.“ Fireste: pentru ca nu a cucerit Cununa de aur la Festivalul international de poezie de la Struga si nici Premiul Nobel pentru literatura. Insa, mai departe, criticul recunoaste si se lamenteaza: „Oricum, dintre romani, Marin Sorescu este scriitorul cel mai cunoscut azi in lume.“ Si cu „poetul nepereche“ cum ramine? Ce a facut Ministerul Culturii pentru Eminescu? Sau domnul stat citi bani a „injectat“ astfel incit „Luceafarul poeziei romanesti“ sa fie cel mai cunoscut poet in lume? Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Nichita Stanescu, Gelu Naum si altii, cel putin la fel de valorosi, de ce au fost, pur si simplu, uitati? Jenant. Si se mai vorbeste de invidie! Care invidie? Invidia celor „dusi“?

Scriitor controversat?

Cum poate un critic de o asemenea anvergura sa afirme ca „marele scriitor a fost pus numaidecit intr-o serie neagra (criptocomunista) si satanizat, marginalizat, contestat in toate felurile“? Apoi gaseste motivatia: „Cei care voiau sa-si dreaga reputatia lor serios compromisa de colaborarea cu ideologia oficiala a totalitarismului ceausist s-au grabit sa-l injure ca la usa cortului pe Marin Sorescu si sa-si refaca, astfel, credibilitatea morala“. Ceea ce il deranjeaza in realitate pe Eugen Simion, neindoielnic, este diversitatea opiniilor scriitorilor fata de valoarea creatiilor, in ceea ce priveste forma, fondul, fondul formei etc.

In acest sens, ilustrativa este afirmatia poetului Mircea Cartarescu din cartea Postmodernismul romanesc. Referindu-se la trilogia lui Sorescu, Cartarescu considera ca „un singur poem din trilogie, oricare, spune tot ce a avut poetul de spus“. Criticul literar Ion Buzera nu ii impartaseste „constatarea“, iar in cartea sa intitulata Lecturi postmoderne, acesta vine cu argumente reale: „Desi Mircea Cartarescu este de parere ca un singur poem din trilogie, oricare, spune tot ce a avut poetul de spus este evident ca acel unic poem nu ar fi avut cum sa sugereze enorma anatomie a lumii satului pe care a intreprins-o Marin Sorescu. Astfel ca este greu de inteles parerea aceluiasi exeget: «La lilieci poate fi o scriere postmoderna, dar te intrebi daca ea este si poezie.» Chiar daca n-ar fi fost poezie, aceasta tentativa nu poate fi desconsiderata in intentia ei extrem de precisa de dislocare a unor forme inertiale din deceniul al optulea.“

Au mai existat asertiuni surprinzatoare precum cele ale lui Marin Mincu in Textualism/Autenticitate: „Distantarea de ton si lipsa de organicitate intre discursul propriu-zis sorescian si materia din La lilieci creeaza o adevarata discrepanta; in La lilieci, discursul se vorbeste singur, odata declansat mecanismul oralitatii, cu cea mai mare naturalete, pe cind discursul propriu-zis sorescian este unul crispat, la limita inautenticitatii.“ Nici de aceasta data, criticul Buzera nu este de acord cu Marin Mincu, ceea ce il determina sa conchida: „Prin dimensiunile recuperatoare si «reciclajele» unui intreg mod de existenta, dar si prin disponibilitatea tehnica, prin reunirea si transformarea unor procedee, cartile care compun La lilieci de Marin Sorescu ramin un moment decisiv al literaturii romane contemporane“.

Este limpede pentru toata suflarea ce inseamna Marin Sorescu pentru literatura romana, insa ceea ce ii irita cel mai mult pe unii este tendinta de mitizare a scriitorului. Asa s-a intimplat si cu Nichita Stanescu. Este exemplul, poate, cel mai relevant in acest sens. Si Eugen Simion stie lucrul acesta, insa cititorii nostri nu cunosc ceea ce s-a intimplat.

Criticul literar Gheorghe Grigurcu a negat toate cartile lui Nichita. S-a ofuscat cineva? Nu. Deoarece, Nichita Stanescu era fenomen pentru consumatorii de poezie, pentru ca el a cucerit Cununa de aur de la Struga, pe care rar o cistigau altii, decit cei care cucerisera Premiul Nobel.

Cine il poate uita pe criticul literar Alex. Stefanescu, care in cartea sa, Introducere in poezia lui Nichita Stanescu, minimalizeaza cele 11 elegii, afirmind: „Ciclul 11 elegii nu este un ciclu reprezentativ.“ Iata o alta idiotenie a lui Alex. Stefanescu, in aceeasi carte: „Elegia oului contine in nuce schema din Iona lui Marin Sorescu“. Aberatie mai mare nu am intilnit. De ce? Pentru ca Nichita a scris Elegia oului in 1966, i-a fost respinsa de cenzura comunista sa intre in celebrul ciclu 11 elegii sau Cina cea de taina, fiind considerata ca prea idealista, iar Marin Sorescu a publicat Iona doi ani mai tirziu. Nichita nu s-a suparat si in locul elegiei cenzurate a introdus poemul Omul-fanta, care se dedica lui Hegel si care era mult mai idealist decit Elegia oului. Pentru ca nu l-au inteles, poemul acesta a primit „bun de tipar“. In anul urmator, 1967, elegiile au aparut integral in antologia Alfa.

Diversitatea de opinii nu trebuie sa dispara, iar unanimitatea ne duce la pieire.

Eugen Simion crede ca Sorescu este victima gazetarilor si a postrevolutionarilor

Academicianul Eugen Simion se aventureaza nefondat in afirmatiile pe care le face in acelasi material: „Culmea este ca au reusit nu sa distruga talentul lui Sorescu, dar sa fragilizeze omul, si asa, prin natura lui fizica, destul de fragil. Imensa cantitate de laturi pe care i-au aruncat-o in cap gazetarii, liberi si independenti, dar mai ales disidentii postrevolutionari, nu l-a lasat netulburat. Oricit de tare ai fi, in interior, nu poti ramine neclintit in calea rautatilor care tind sa te copleseasca. Marin Sorescu le-a indurat fara sa protesteze si, in cele din urma, trupul lui fragil a cedat…“ Ca si cum gazetarii si postrevolutionarii se fac responsabili de moartea marelui scriitor. Acum traim intr-o tara libera si, repet, trebuie sa existe diversitate de opinii. Pe de alta parte, pe gazetar nu l-a interesat niciodata scriitorul Marin Sorescu, ci omul de stat, ministrul culturii, care trebuia sa-si asume si responsabilitati. Nu se poate ca Eugen Simion sa nu stie ca in tara asta scriitorii mor de foame, iar drepturi de autor exista doar pe hirtie, si acelea derizorii. In urma cu vreo patru ani, Laurentiu Ulici mi-a marturisit ca a incasat drepturi de autor, pe o carte substantiala, la care nici macar el nu se gindea: 300.000 de lei. Si atunci, gazetarii cum sa taca?

Majoritatea scriitorilor au ajuns sa duca grija zilei de azi, nu de miine. Doar lautarii au „drepturi de autor“ in Romania? Cazuistica este mult mai dramatica decit isi imagineaza presedintele Academiei Romane.

Revenind la mondialul Marin Sorescu, cum este alintat in Banie, aesta a ramas in constiinta cititorilor mai mult decit a fost in viata. Iata alta tendinta de mitizare.

Daca Marin Sorescu ar fi trait, azi el ar fi implinit frumoasa virsta de 66 de ani. Arderea la Sorescu a fost vulcanica si nu latenta ca la Arghezi. Dar refuz sa cred ca cineva i-ar fi dorit moartea. Dimpotriva. Personal, as fi dorit sa atinga virste matusalemice. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace!

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS