Fiecare comunitate isi are propriii saraci. Diferenta dintre ei este ca unii sint mai saraci decit altii, iar in unele cazuri nici nu mai poate fi vorba de standardele creionate de guvernanti pentru definirea saraciei. Sint oameni care nu supravietuiesc, ci vegeteaza printr-o minune pe care doar Dumnezeu o poate explica. Mai ales in zona colinara a Doljului, mai mult de jumatate din populatia comunelor nu-si poate asigura venitul minim garantat de guvern. De-abia traiesc de azi pe miine! Mii de oameni au renuntat la orgolii si mindrie si asteapta, din pacate, nu renasterea economiei generatoare de locuri de munca, ci banutii promisi in fiecare luna. In satul Picaturi din comuna Murgasi, o batrina de 93 de ani, Ana Lautaru, traieste dincolo de imaginabilul saraciei. Nimeni nu o poate ajuta deoarece batrina se opune cu incapatinare oricarei miini intinse.
Bolnava, oarba si parasita de cei doi copii, Ana Lautaru supravietuieste, la cei 93 de ani ai sai, in pofida tuturor pronosticurilor vecinilor care o vad in fiecare zi in ceea ce, pe vremuri, era pragul casei. Dupa ce si-a pierdut barbatul, a pierdut si urma copiilor care au plecat in alte zari si care o data la citiva ani o mai vizitau pentru citeva ore. Singura cuc, Ana Lautaru nu a putut sa agoniseasca decit un pat scilciat, o masa improvizata, citeva caramizi insailate in ceea ce cindva a fost o soba si o legatura de haine murdare si rupte. Barbatul, de care-si aminteste din cind in cind, i-a lasat o pensie de urmas de 600.000 de lei din care cite un om milos ii mai cumpara cite o piine si ceapa. Singuratatea si intunericul i-au slabit si memoria, care-i joaca feste si o poarta prin locuri neumblate. Cind reuseste sa faca citiva pasi in ograda goala isi sprijina trupul uscat de povara anilor de prispa care sta sa se prabuseasca. Odaia care i-a mai ramas nu are mai mult de 4 metri patrati si in ea se inghesuie si fumul, si batrina si ciinele care e tot timpul flamind. Ana nu mai asteapta nimic, decit o moarte binefacatoare care s-o scape de chinul fiecarei zile. Maninca, in fiecare zi, piine si apa; daca isi aminteste vecina de ea, poate si o farfurie cu zeama. Inimaginabilul saraciei Anei este depasit doar de incapatinarea cu care se agata de resturile vietii ei. La Murgasi, nu e alt om mai sarac decit Ana, dar, paradoxal, tocmai ea nu poate beneficia de venitul minim garantat de stat pentru ca…are bani! Chiar daca nu poate sa-i vada si nici sa-i cheltuiasca! „Eu nu plec de aici! M-am invatat cu saracia mea“, refuza femeia orice incercare de ajutor. Mindra, Ana vrea sa moara in saracia ei, nu intr-un azil de batrini ca nevoiasii. S-a invatat sa traiasca singura si acum i se pare ca vecinii rivnesc la ce-i al ei. De cind s-a salbaticit de singuratate, pe Ana au cotropit-o necazurile si au uitat-o toti. Chiar si Dumnezeu!
