„Pazea malu’, maaaa!“, striga cu spaima in glas cite unul din sutele de oameni care, de aproape doi ani, vin zilnic la halda Branet, aproape de Bals. Strigatul de avertizare se aude frecvent, ori de cite ori neatentia unora pune in pericol viata tuturor. Alteori, unii mai cu chef de glume se amuza speriindu-i pe cei tematori cu o noua alunecare de teren. Se intimpla frecvent ca malul sa cada si uneori sa mai prinda sub el citiva ghinionisti; in zona a inflorit un fel de „folclor local“, presarat cu tragedii si morti, numai bun de povestit in scurtele pauze cind sapatorii se dezmortesc la caldura anemica a unui cauciuc vechi pus pe foc. Tineri sau batrini, someri, elevi sau pensionari, femei si barbati deopotriva trudesc zi de zi scurmind maruntaiele pamintului, in cautarea fierului vechi. Pe linga utilajele din zona misuna oameni, aplecati sub greutatea sacilor cu deseuri sau sapind increzatori ca, de data asta, vor avea mai mult noroc decit ieri. Si poate nu vor pati nimic pina miine; iar daca trag tare acum, Sarbatorile le vor fi, daca nu mai fericite, macar mai indestulate.
Depozitul de deseuri al fostei fabrici de osii si boghiuri, in prezent SC Subansambluri Material Rulant (SMR) SA, este singura sursa de subzistenta pentru locuitorii din comunele limitrofe Balsului. Cel putin pentru o mare parte dintre acestia, cei care, decit sa moara de foame acasa, prefera sa isi riste viata pentru sume uneori derizorii. Pentru 300 de lei (de fapt 260, scazind retinerile pentru impuritati), cit primesc pentru un kilogram de fier, satenii trudesc de dimineata pina seara; uneori nu cistiga nici 30.000 de lei; alteori depasesc o suta de mii pe zi. „Groapa e ca balta cu peste, daca ai noroc…“, spun responsabilii cu exploatarea zonei. Citiva maistri, o mina de excavatoristi, asediati zilnic de cautatorii de fier, incearca in zadar sa ii tina pe sateni departe de zona de extractie. Nici interventiile in forta, cu politia, nici imprejmuirea cu garduri inalte a terenului de exploatare, nici macar accidentele nefericite, care au dus la pierderi de vieti omenesti, nu i-au alungat pe locuitorii din Branet, Pirscoveni, Margaritesti, Olari sau chiar Bals. Nici unul dintre satenii veniti la halda nu s-a imbogatit din acest „minerit“; dar toti spun ca, fara aceasta munca, ar muri de foame.
Someri, copii, batrini, aceleasi nevoi si nici o alta sansa
Fiecare dintre cei care scurma pamintul in cautarea fierului are un motiv intemeiat pentru care isi risca zilnic viata, o drama care il indeamna ca dimineata sa ia sapa, sa isi faca o cruce larga si sa plece; „Doamne’, ajuta!“, murmura cei mai tematori. Citiva vin cu familiile; nevasta sau copilul mai maricel sint ajutoare de nadejde si miini bune de lucru. Chiar daca, pe timp de iarna, pamintul e inghetat bocna, iar ziua de munca e scurta si vintul taios, doua-trei sute de sapatori vin zilnic. In timpul vacantelor scolare vin copiii; mai mari sau mai mici, fiecare stie ca, daca scurma cu atentie in pamint, va gasi fier si va avea ce pune pe masa si poimiine. Unii, mai independenti, isi fac bani de buzunar, de distractii, de manuale sau de medicamente pentru parintele bolnav, venind de citeva ori pe saptamina. Chiar daca pentru asta trebuie sa mai chiuleasca de la scoala. „Ce sa facem? Ne trebuie bani de Sarbatori; am copii mici acasa, de doi si de trei ani, cu ce sa vina si la ei Mosul? De brad nu mai zic, dar macar o haina mai groasa trebuie sa le cumpar, ca sint aproape goi“, spune Constanta Paduraru, o tinara de 24 de ani, care vine zilnic cu sotul de la Bals.
Elena Ghinea are 58 de ani si e din Olari, un sat aflat departe de halda. Batrina e epuizata de sapatul in frig; daca nu ar avea barbatul bolnav, n-ar veni patru kilometri pe jos; mai ales ca, neputincioasa fiind, nici cu 50.000 de lei nu se intoarce seara acasa. Gindul care o intareste e ca, in curind, va scapa de munca asta; dupa 22 de ani de munca in CAP, peste citeva saptamini batrina va primi o pensie. „Cind mi-o veni si mie pensia nu mai vin aici! M-am saturat si nici nu mai pot; muncesc aici o zi si doua zac. E munca grea pentru o femeie, barbatii se mai descurca, dar de noi e greu… Mai veneam cu fiu-meu, dar cind a vazut ca nu mai am putere, nu mai vrea sa vina cu mine; el sapa in alta parte“, spune femeia.
„Murim si nu iesim de acolo!“
Inca de la darea in folosinta a haldei, responsabilii cu exploatarea depozitului nu au avut cum sa tina piept „particularilor“; veneau din satele limitrofe Branetului si sapau la intimplare, cautind fier. Unii isi respectau angajamentele si revindeau fierul proprietarului de drept, SC SMR Bals; altii mai fentau ochiul vigilent al supraveghetorilor si il dadeau, la pret dublu, traficantilor de fier vechi.
Au mai fost si citeva accidente, cind, nesocotind avertismentele sefilor de santier, citiva indrazneti s-au incapatinat orbeste sa nu plece de pe buza prapastiei si au sfirsit ingropati sub malul prabusit. Speriati de astfel de accidente, sefii au ordonat imprejmuirea zonei; dar suprafata e mare, paznicii – putini si oamenii – imposibil de oprit. Ca sa distraga atentia paznicilor si sa mai faca rost de un fier in plus (citeva zeci de mii de lei, daca il vind altor amatori) „clientii-problema“ – dupa cum le spun sefii de santier – au dezmembrat o parte din garnitura de tren cu care se transporta fierul vechi. „Ne fac numai probleme; vin noaptea si distrug; din cauza furturilor, platforma noastra a deraiat, au distrus si calea ferata pe care circula trenurile cu persoane, numai belele avem cu ei! Si nimeni nu ne ajuta; am adus si politia, am intervenit si pe la primarii, si degeaba! Vin, le iau declaratii, dar ei se intorc! E adevarat ca nu de bine vin aici; unii sint disperati, mor de foame daca nu ii lasam sa scoata fierul. Si nici pe noi nu ne lasa sa lucram cum trebuie! Acum am oprit utilajele pentru ca nu avem cum sa ii facem sa plece din preajma lor si ne temem de accidente. Si asa avem proces cu cei de la protectia muncii, pentru ca, daca se intimpla ceva cu oamenii, le trebuie un tap ispasitor, sa amendeze pe cineva… In loc sa scoatem cite 2.000 de tone de fier vechi pe luna, am scos 600. Ce sa le facem, sa punem pusca pe ei? Mai bine nu mai scoatem decit sa se intimple ceva cu vreunul si sa platim noi pe urma“, a spus Constantin Rosu, sef atelier halda exploatare Branet.
Si, pentru ca nu au cum sa ii opreasca pe oameni sa vina sa scoata fier, responsabilii din zona s-au obisnuit sa isi imparta „teritoriul“ cu ei; profit iese pentru toata lumea si, cu putin noroc, nu vor muri oameni. Dupa cum stiu toti cei din zona haldei… „groapa e ca balta si, daca nu esti atent, te fura!“
