Biserica este centrul spiritual al unei comunitati. La sat, acolo unde cerul este parca mai aproape si taranul se intoarce cu fata spre Dumnezeu la sfirsitul fiecarei zi de truda, existenta unei biserici este o necesitate vitala. Nevoia stringenta a oamenilor de a simti ca cineva vegheaza deasupra lor si de a se inchina si a multumi pentru acest lucru in lacasul sfint era resimtita si de satenii din Pisculet, care, in lipsa de biserica, trebuia sa strabata kilometri intregi pentru a-si putea face semnul crucii in satul invecinat. Si pentru ca satul e mic si oamenii saraci, iar constructia unei biserici depasea cu mult posibilitatile financiare, crestinii si-au ridicat altar in fostul camin cultural.
Transformarea uneia dintre salile caminului cultural in lacas sfint nu a fost deloc greu de infaptuit. Satenii au asteptat de atita amar de vreme momentul in care vor putea sa mearga la biserica in satul lor, incit toata suflarea a participat la evenimentul care le-a adus multa bucurie si liniste in case. Donatiile au inceput sa se tina lant; fiecare voia sa contribuie cu ceva la biserica cea noua: cu un covor, cu o icoana, un corp de iluminat si orice mai era nevoie. Sub fiecare obiect de cult este trecut numele donatorului, astfel ca bisericuta improvizata seamana cu o sala de muzeu in care icoanele, scaunele si sfesnicele sint adevarate exponate.
Pe locul unde inainte era scena pe care aveau loc spectacolele, acum preotul tine slujba si predicile catre satenii care au dus prea mult timp dorul cuvintelor sfinte. La intrarea in biserica purtind hramul Sfintilor Constantin si Elena, oamenii se descalta cu evlavie. „Parca niciodata n-a cintat preotul mai frumos decit la slujba trecuta“, spun femeile din sat oricui trece prin comuna. Nici cei mai mici locuitori ai comunei nu ocolesc lacasul de cult.
Dupa fiecare slujba, taranii se intorc multumiti in ograda lor. Inca o zi poate sa inceapa, pentru ca Dumnezeu are casa si in Pisculet si o sa vegheze si pentru oamenii de acolo.
