– Ce vrei să te faci când o să fii mare?
– Polițist!
Așa începe povestea pe care o împărtășește cititorul nostru. Cu dorința unui copil. Al patrulea în familia sa. Este o poveste despre curaj. Despre puterea de a lupta, în ciuda tuturor piedicilor, în ciuda unui destin potrivnic.
Eugen alias „Emilio“ este unul dintre miile de români stabiliți în Germania. Pe pagina lui de facebook poți găsi zeci de poze cu preparate culinare, platouri cu delicatese și oameni cu zâmbete largi. Sunt clienții restaurantului său. Unul dintre cele mai apreciate restaurante cu specific italian din Dortmund. Povestea de succes a românului începe în 1993 cu un eșec.
„Mă pregătisem intens pentru Academia de Poliție și credeam că, prin responsabilitate și seriozitate, pot să îmi îndeplinesc visul. Părinții m-au învățat că orizonturile unui om sunt atât de largi cât poate el să le facă prin muncă cinstită. În vara lui 1993, mă pregăteam pentru examenul de admitere la Academia de Poliție. Mă simțeam gata pentru examenul vieții mele. Eram 50 pe loc. Eu nu eram copilul nimănui important și umblau zvonuri că ar fi bine să ai pe cineva în spate. Am refuzat să cred. Eram în fazele eliminatorii și știam că, dacă trec de ele, sunt admis. Învățasem pentru acest examen mai mult decât o făcusem, probabil, adunat, în toți anii de școală. Nu am trecut. Nu am ajuns niciodată să arăt cuiva cât de multe știam. Poliția română avea nevoie de băieți zdraveni, bine făcuți. Eu eram prea slab, iar cele câteva kilograme care îmi lipseau mi-au decis soarta: nu meritam să fiu acolo. Era deja prea târziu ca să mă mai pot înscrie la facultate și ar fi trebuit să aștept până anul viitor. În decembrie mi-am dat seama că trebuie să plec. Să rămân în țară nu mai era o opțiune, iar facultatea implica niște costuri care nu arătau bine în nici o variantă de calcul. Mi-am luat inima în dinți, niște amărâți de bani pe care îi aveam și am plecat. Am ajuns în Germania în toiul iernii, pe un ger cumplit. Am cerut sprijin autorităților și am fost distribuit într-o facilitate pentru azilanți și refugiați în mijlocul unei păduri, lângă Frankfurt pe Oder.
Sentimentul era unul de lagăr de concentrare. Mi-au spus că în termen de trei luni trebuie să mă întorc în țară. În caz contrar, urma să fiu expulzat pentru că nu aveam dreptul legal de a rămâne sau a munci în Germania. Am fugit din azil fără vreo destinație precisă.
Mai mult decât epuizarea, foamea sau frigul din nopțile care au urmat, îmi amintesc teroarea din suflet. Este sentimentul care m-a urmărit luni, poate ani de zile. Când am ajuns în Berlin, aveam zece mărci în buzunar, o pereche de adidași și un rucsac cu câteva haine. Săptămâni în șir am căutat joburi plătite la negru, m-am ascuns de ochii autorităților și am trăit viața unui fugar. Primul job plătit „decent“ a fost într-un service auto, cu patroni arabi. Mi-au promis 900 de mărci pe lună. După două luni abia mi-au dat 1.000 de mărci.
În weekenduri spălam canale sau ajutam în construcții și mai câștigam câteva plăți la negru. Căram materiale la etaje în șantiere de construcții, amenajam terenurile pentru echipele care începeau a doua zi, curățam ceea ce rămânea în urma lor. Dormeam câteva ore dimineața. Îmi făceam un culcuș din adidași și rucsac și mă ghemuiam deasupra lor. Dormeam iepurește, întotdeauna gata să fug, în caz de pericol. După un an, reușisem să strâng destui bani cât să trăiesc decent. Descurcăreț am fost dintotdeauna, iar de muncă nu m-am ferit.
Când am reușit să strâng 2.000 de mărci, am început să fac schimb valutar. Mă așezam în fața caselor de schimb valutar, după orele de închidere, și schimbam valuta turiștilor.
După o vreme, Berlinul devenise mult prea periculos pentru un român fără acte și mă simțeam expus. M-am hotărât să plec în vestul Germaniei, în Dortmund. M-am orientat „românește“ și am făcut rost de niște acte care îmi dădeau dreptul să trăiesc legal. Aveam din acest moment o identitate falsă, italiană. Învățasem limba perfect, eram blond cu ochii albaștri și ajunsesem să fiu foarte apreciat de patronul unui club cu mari pretenții unde asiguram paza și ordinea. Munceam orice, oricât, eram serios, iar cei care mă angajau rămâneau întotdeauna cu senzația că se pot baza pe mine. În 1995 am cunoscut-o pe actuala mea soție, Monika, de cetățenie poloneză. După șase ani de fugă, ne-am căsătorit în Polonia și aveam, în sfârșit, acte în regulă. Nu îmi mai era frică de autorități. Câțiva ani am fost agent imobiliar și agent de vânzări. În 2012 am închiriat un spațiu central, unde am deschis un mic restaurant italian. Mica afacere a crescut frumos, curat și a reușit să îmi schimbe viața.
„Restaurant Emilio“ este visul meu devenit realitate. Nemții vin la mine când vor să mănânce cele mai bune paste, pește și carne. Din țară nu îmi lipsește nimic în afară de familie. O văd pe măicuța de câteva ori pe an și încerc să o țin cât mai aproape de mine. Pentru ea m-aș întoarce oricând și oriunde.
Eugen Negoiță
