Un sat de porecliţi

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Să-l cauţi pe Marin, Ionescu sau Popescu este o adevărată aventură într-o comună mare, cum este Dănciuleştiul. Nici dacă dai adresa exactă - cu numărul de uliţe şi de garduri şi toţi copiii număraţi pe degete - tot nu reuşeşte străinul să identifice persoana căutată.

În Dănciuleşti, ca în toată Oltenia, porecla a fost folosită încă de acum un secol şi mai bine. Ea avea scopul de a identifica anumite persoane - dacă aveau nume des întâlnite precum Ion, Costel, Mitică etc., dar şi de a accentua anumite calităţi şi defecte fizice sau morale ale celui poreclit. Uneori, botezul acesta al oamenilor se făcea chiar după întâmplări memorabile. Iar de aici înainte, generaţii întregi erau sortite să ducă porecla mai departe, în amintirea şi cinstea celui poreclit dintâi.

În tot Dănciuleştiul, nu e om care să nu poarte al treilea nume - porecla. În ceea ce priveşte originea lor, unele porecle îşi găsesc explicaţia, altele nu. O parte din ele sunt vechi nume de familie ale bătrânilor din Dănciuleşti, dispărute cu trecerea timpului - Mărţoi, Purcel, Gruia, Nuţulete etc. Unele se referă la îndeletnicirile oamenilor în vremuri de mult apuse: Porcaru, Papucaru, Logofătu, Perceptoru, altele la animale, găsindu-se asemănări de cele mai multe ori amuzante cu ele: Iepure, Brabete, Mâţu, Calul, Ciovică.

Născute din întâmplări sau defecte

Comportamentul sătenilor a dat naştere însă la cele mai multe porecle în Dănciuleşti. Au fost la origine trăsături de caracter sau evenimente pe care urmaşii celor dintâi porecliţi abia dacă mai ştiu astăzi de ce poartă aceste nume ciudate. Astfel este nea Asproiu Vasile, cunoscut în sat doar după poreclă: Măcăneaţă. Bărbatul, ajuns astăzi la venerabila vârstă de 70 de ani, habar nu are de unde i se trage ultimul nume. De vorbit nu prea se dă în vânt şi nici nu merge legănat, precum zburătoarea în cauză. Cu toate acestea, Vasile îşi acceptă porecla şi chiar o face cu mândrie.

„Îi ziceau aşa lu’ tata lu’ bunicu lu’ bunica: Măcăneaţă! Adică trebuia să-mi zică şi mie tot aşa! Din Măcăneaţă ne tragem mulţi, aproape o juma de sat. Dar eu sunt numai unul: Măcăneaţă din fundul viului!... “.

Cu Oţelitu - altă poveste. Ne-o spune fiu-său, care-i continuă numele, evident, dar, de data aceasta, şi calităţile.

„Când era tânăr, tata mergea la târg să vândă zarzavaturi. Şi punea cobiliţa pe umeri, cu 120 de kilograme pe ea şi nici nu se-ncrunta de greutate. L-am moştenit şi eu - în tinereţe munceam şi căram ca un taur. Acum mă icnesc numai la vreo 80 de kilograme. Dar tot Oţelitu îmi zice!“

Urmaşi vrednici ai numelor

La fel şi Dumitru Bălaşa din Dănciuleşti care, acum mulţi ani, în urma unui rămăşag că ridică cu gura sacul de cinci băniciori plin cu grâu, a rămas cu porecla de Putere. Urmaşii lui s-au numit, desigur, „ai lu’ Putere„.

Cu Mărunţelu - Petre Băluţă, în buletin - e uşor de la o simplă privire: la 69 de ani, are ceva mai mult de un metru şi jumătate în înălţime şi vreo 50 de kilograme. Şi încă e mare faţă de cum era taică-său, când trăia! Foficu are o explicaţie şi mai simplă: Ion Tâmplaru este consilier, adică întruneşte exact calităţile pe care le desemnează porecla: vorbeşte pe nas şi repede, de nu înţelege nimeni nimic.

În ceea ce priveşte sorgintea poreclei Beznă, edificatoare este o întâlnire cu unul din purtătorii ei - agentul de pază Şeclăman. Care, după negrul intens al părului, marca Loncolor, şi după harul conversaţiei, poate jongla liniştit şi cu alte sinonime: Negură, Pâclă, Întunecime etc.