Apariţii editoriale

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Bushido. Codul samurailor
de Inazo Nitobe Traducere de C. Georgescu, Editura HERALD, 2009

Cine nu a auzit de faimoşii războinici samurai, acea castă militară întrupată în Japonia secolului XII, când apar instituţiile feudalităţii, şi a căror legendă a supravieţuit până în prezent?
Poate că istoria lor intensă a putut fi cel mai bine exprimată într-un film cult al marelui regizor Akira Kurosawa, „Ran“, recent reluat pe canalul TV 1000. Chiar dacă „Ran“ era povestea regelui Lear rescrisă în cheie japoneză, tot ne putem da seama de asprele confruntări ale taberelor de samurai conduse de dinaşti sângeroşi într-o epocă dominată de ascensiunea şi căderea diferitelor case dominatoare.
Crescuţi, aidoma spartanilor de odinioară, în spiritul aspru şi esenţial al războinicului fidel până la moarte unui stăpân, samuraii au avut de timpuriu un cod de conduită, al onoarei şi demnităţii profesionale, care se cerea însuşit până la ultimele consecinţe. Bushido, cum se numea acest cod, ar semnifica, într-o traducere literară cât mai apropiată de original, „militar-cavalerism-reguli“, adică exact ceea ce Inazo Nitobe traduce pentru noi drept „preceptele sau codul clasei luptătorilor“.
Statul japonez, în care monarhul este venerat ca fiu al Soarelui (Nippon), a cunoscut o accelerare a instituţiilor de tip feudalist în timpul dinastiei Yoritomo, atunci când se pun şi bazele a ceea ce va semnifica în timp Bushido. Este epoca de mare amploare a încrucişării săbiilor, dar şi a redescoperirii unor precepte Zen care vor sta la baza formării codului samurailor. Bushido urmează iniţial aceste precepte: sentimente de încredere senină în destin, supunere liniştită în faţa sorţii, hotărâre stoică în faţa pericolului sau a nenorocirii, un dispreţ de viaţă şi aşteptarea morţii cu resemnare. Cel urmat cu sfinţenie pentru învăţăturile sale în acest sens este Confucius, marele maestru chinez, dar codul Bushido a adoptat şi învăţăturile continuatorului acestuia, Mencius, precum şi ale shintoismului, religia naţională a Japoniei, alături de budism. Un bun samurai nu este doar un războinic desăvârşit, care mânuieşte sabia, ci şi un cunoscător al celor mai frumoase flori ale culturii, însă nu în exces. Samuraiul îl detesta pe pedant, dar şi pe savantul care cultiva spiritul exorbitant, adept al faptei.
Cel mai de seamă precept al codului samuraiului era sentimentul dreptăţii. Acţiunile sale sunt la vedere, totul este pe faţă, corectitudinea îl călăuzeşte în toate faptele sale, raţiunea este cea care dă sensul drumului către dreptate. Datoria trebuie urmărită cu orice preţ, în dispreţul viclenilor şi al prefăcuţilor.
Curajul este o altă virtute care caracterizează samuraiul. El îl urmează fidel pe Confucius, cel care spunea: „A-ţi da seama de ceea ce este drept şi a nu înfăptui aceasta dovedeşte lipsă de curaj“. Însă, curajul nu poate fi profesat fără discernământ, iar unul dintre cavalerii samurai ai epocii este tranşant: „Adevăratul curaj constă în a trăi când este drept să trăieşti şi să mori numai când este drept să mori“.
Dar şi bunătatea, şi simţul compasiunii caracterizează, de asemenea, casta samurailor, ca şi politeţea, devotamentul, stăpânirea de sine.
Poate cel mai cunoscut gest prin care au atras atenţia lumii occidentale era gestul sinuciderii, cunoscut popular drept „hara-kiri“. Terminologia corectă era „Sepukku“, spintecarea abdomenului, şi repezenta un ritual unic al morţii unor oameni determinaţi să nu se abată de la regulile dure ale codului lor de onoare.
Un samurai modern a fost marele scriitor Yukio Mishima, cel care şi-a pus capăt zilelor în urma unui astfel de gest ritual la un fort militar din Japonia.