Apariţii editoriale

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Târfe asasine
de Roberto Bolano, Editura Curtea Veche, 2009

Când a luat, în 1999, premiul Rómulo Gallegos, acordat de guvernul venezuelan, scriitorul chilian Roberto Bolano a declarat: „Se spune că, pentru un scriitor, patria este limba lui. Chiar dacă sună aproape demagogic, sunt de acord cu asta“. Pentru un scriitor plecat dintr-o dictatură, aşa ceva nu este deloc un fals patriotism, nici demagogie ieftină. Cărţile autorului chilian stau mărturie. Editura Curtea Veche îşi seduce eventualii cititori publicând în continuare volumele sale de proză, chiar dacă Bolano era, până mai ieri, un nume necunoscut în România.
Anul trecut, în colecţia „Byblos“ au apărut primele două cărţi semnate de acest autor: „O stea îndepărtată“ (pe care am prezentat-o cititorilor olteni) şi „Nocturnă în Chile“.
Autorul a fost comparat cu marii prozatori sud-americani (nu a lipsit numele lui Borges), dar Bolano are un univers al său distinct, ca şi un limbaj frapant prin simplitate şi directeţe, o stranie magie în a povesti ce captivează în permanenţă. Magia vine din modalitatea melancolică a frazei sale de a imploda în mintea unui cititor care are, pentru o clipă măcar, impresia că se află în faţa unui poet. De fapt, Bolano s-a considerat toată viaţa poet (a trăit doar 50 de ani) şi chiar a publicat în timpul vieţii două volume de poezie. Povestirile din „Târfe asasine“ nu fac excepţie de la această manieră. Majoritatea personajelor sale sunt introvertiţi pentru care lumea este un zid care trebuie cumva trecut sau un balon din care nu poţi evada. Imaginaţia lor, ca şi propensiunea spre un anumit idealism al vieţii, sparge din când în când aceste baraje, dar cu preţuri prea mari, cel mai adesea. Singurătatea, ruptura şi moartea sunt descrise cu mână de maestru în proze precum „Ochiul“, „Palacio Gomez“, „Ultimele amurguri pe pământ“ sau „Carnet de bal“, adevărate poeme ale înstrăinării, ale evanescenţei şi, nu în ultimul rând, ale răsucirii în gol. Dar haloul cărţilor lui Bolano este dat de o imensă frustrare, a autorului, ca şi a personajelor sale, aceea a pierderii libertăţii într-o ţară unde asasinarea preşedintelui de stânga, Salvador Allende, este resimţită drept o catastrofă până azi. Personajele lui Bolano sunt expatriaţi alungaţi de regimul fascist al lui Pinochet, rătăcitori prin toată America Latină sau prin Europa, în căutarea fericirii sau măcar a unei oaze de linişte. Neliniştea de a fi pierdut o ţară este însă de fiecare dată mai mare decât propriul huzur personal, iar călătoria pe pământ este sinonimă cu exilul perpetuu.
Proza care dă titlul cărţii este un lung monolog al unei femei care-şi depăşeşte condiţia de „târfă“ (aproape un sinonim universal acceptat pentru femeile din întreaga lume, ca filozofie macho a vieţii înseşi), pentru a se institui drept o Erinie, una dintre acele făpturi ale mitologiei antice care pedepseau pe muritorii ce se făcuseră vinovaţi cu ceva în ochii zeilor. Această Erinie modernă, poate viaţa însăşi, îşi alege victima privind-o la televizor, iar alegerea ei ţine de acel hazard în care cineva este inevitabil victimă, iar altcineva - inexorabil călău. Însă, rolurile ar putea fi schimbate oricând, şi aceasta este marea lecţie a prozei lui Bolano, una irigată de presimţiri sumbre, ca şi de o ameninţare aproape supranaturală care pluteşte deasupra vieţii. Moartea are ceva mereu poetic - chiar profetic - în scrisul său şi tonalitatea amară a stilului îmi aminteşte de „profeţia“ lui Eliot, un scriitor pentru care lumea va sfârşi nu cu un „pocnet, ci cu un scâncet“. În fond, zgomotul şi furia sunt încarnări ale dorinţei noastre de viaţă. Finalul, tăcut, nu ne aparţine, de fapt, niciodată.