Apariţii editoriale

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Scurtă istorie a umbrei
de Victor Ieronim Stoichiţă
Editura Humanitas, 2008

Cândva, ne spune un autor antic, confecţionarea păpuşilor a fost inspirată de reveria dureroasă a unei tinere, al cărei iubit se pregătea să plece departe. Ea a desenat umbra acestuia pe când el dormea, iar tatăl ei, meşter în modelarea argilei, i-a făcut chipul umplând conturul cu pământ. Astfel a luat naştere pictura. Aşa a devenit o „absenţă“ prezentă. Pliniu cel Bătrân, în „Istoria naturală“, ne informează că egiptenii se credeau inventatorii picturii ca atare. Însă, ne spune acelaşi scriitor latin, grecii refuză această preeminenţă afişată şi vorbesc despre inventarea adevăratei picturi abia de la ei încolo.
Oricare ar fi adevărul, pictura a luat naştere, ne asigură Victor Ieronim Stoichiţă, în „Scurtă istorie a umbrei“ (Humanits, 2008), printr-o „derivare“ a umbrei. Umbra a constituit pentru oameni impulsul de a „umple“ ceea ce vedeau ca apărând în faţa ochilor ca o consistenţă inconsistentă. De fapt, pictura a putut să ia naştere din privirea celor care au sesizat jocul dintre lumină şi umbră, dar şi din raporturile adverse dintre ceea ce numim umbră şi oglindă (speculum). Imaginea e simulacru, iar clarobscurul care se oferă primului pictor este totodată o amăgire, după cum observa chiar Platon într-unul dintre dialogurile sale.
Nu altceva decât o amăgire i se întâmplă lui Narcis atunci când acesta îşi vede chipul în apă: se îndrăgosteşte de o imagine care parcă nu e a lui, ca de o operă de artă, atât e de „frumoasă“. Imaginea reflectată pare o pictură. Îndrăgostitul de sine însuşi pictează fără să vrea şi fără să ştie. Narcis e îndrăgostit de umbra lui şi nu are scăpare: zeiţa îl pedepseşte pentru că a văzut-o goală.
Excelentul studiu al profesorului Stoichiţă, un mare specialist al istoriei artei, cu stagii îndelungi în cele mai faimoase instituţii din Occident, ne oferă un parcurs voluptuos a ceea ce înseamnă „devenirea“ picturii din perspectiva originilor ei. Istoria umbrei de la acel meşter din Corint şi până la maeştri ca Masaccio (cel care observase că „umbra este o obstrucţionare a luminii“), Lippi, De Chirico şi la reprezentările din reclamele de azi este urmărită cu acribie, profesionalism şi percutanţă ideatică. E un profesor care ştie că Baudelaire avea dreptate când făcea portretul pictorului care ştie să privească şi să distingă în jocul aparenţelor: „Pentru hoinarul perfect, pentru observatorul pasionat, să-ţi faci casă din mulţime, din unduitor, din mişcare, din trecător şi infinit este o plăcere imensă. A nu fi la tine acasă şi a te simţi cu toate acestea pretutindeni acasă; a vedea lumea, a fi în centrul lumii şi să rămâi ascuns privirii lumii, iată câteva dintre cele mai mărunte plăceri ale acestor spirite independente, pătimaşe, nepărtinitoare, pe care limba nu le poate defini decât stângaci. Observatorul este un prinţ ce peste tot se bucură de incognito-ul său…“.
Aşadar, istoria picturii poate fi definită şi drept traiectul dintre privirea candidă, în faţă, a unei fete din Corintul antic până la eul modern al unui pictor care, spune acelaşi Baudelaire, „nu-şi poate potoli foamea de noneu şi care, în fiece clipă, îl redă şi îl exprimă în imagini mai vii decât viaţa, mereu nestatornică şi trecătoare“.
Se ştie, poeţii trebuie crezuţi pe cuvânt…