Apariţie editorială

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

„Austerlitz“

de W.G. Sebald

Traducere din limba germană şi note de Irina Nisipeanu

Editura Curtea Veche, 2009, Colecţia Byblos coordonată de Adrian Buz

Un roman dens, straniu, cu o scriitură apropiată de document, în care forţa epică a lui W.G. Sebald nu este decât una dintre calităţile acestui prozator german mai puţin cunoscut la noi. Autorul, născut în Germania, în 1944, a locuit după 1970 în Anglia, unde a predat la Universităţile din Manchester şi Norwich. A murit relativ tânăr, la 57 de ani, într-un accident de maşină, într-un moment când numele său începuse a fi vehiculat pentru un posibil premiu Nobel. De altfel, într-un interviu din 2007, Horace Engdahl, secretarul Academiei Regale Sudeze, declara că, alături de scriitorul polonez Ryszard Kapuscinski şi de filosoful francez Jacques Derrida, s-ar fi putut număra printre prestigioşii laureaţi ai râvnitului premiu.

Cu un tată care a lucrat pentru Reichswer şi a servit în armata nazistă, problema Holocaustului a fost una intens prezentă în romanele lui Sebald, nu foarte multe, dar foarte bine primite în Germania şi Anglia. Cele mai cunoscute romane ale sale, pe lângă „Austerlitz“, sunt „Inelele lui Saturn, Vertigo“ şi „Emigranţii“.

„Austerlitz“ este povestea personajului cu acelaşi nume, un pasionat al arhitecturii, pe care naratorul îl întâlneşte în marea gară din Antwerpen în timp ce studia arhitectonica fastidioasă a acesteia. Asemuit de narator cu Ludwig Wittgenstein, filosoful halucinat de claritatea ideii, acest Jaques Austerlitz, ins chinuit de amintirea unei copilării petrecute în afara familiei naturale, crescut de un pastor fără imaginaţie, sub alt nume, este un om care „a văzut idei“. Preocupările sale maniacale, dar nu mai puţin lucide în anumite privinţe, îl fac să studieze intens arhitectura, şi anume acele ample fortificaţii concentrate maniacal în jurul oraşelor pentru a le apăra de inamici care le înfrâng rezistenţa tocmai datorită monumentalităţii lor.

Dar Austerlitz îl „iniţiază“ pe narator inclusiv în labirintul macabru al unor clădiri precum Palatul de Justiţie din Antwerpen, o monstruozitate cu o arhitectonică interioară produsă de o minte lugubră, sau al fortăreţei Breendonk, fost lagăr de triaj al naziştilor, ulterior Muzeu al Rezistenţei Belgiene, fortificat de militarii germani cu ajutorul sclavilor moderni pe care îi ucideau acolo în munci istovitoare. Austerlitz, al cărui nume este de regăsit în jurnalele kafkiene (putem detecta înrudire „voită“ a romanului cu atmosfera prozei praghezului de geniu) are o teorie foarte interesantă, tot studiind gările, despre unificarea timpului în era modernă, provocat de tirania acestuia, care se bazează pe iluzia călătoriei: „Timpul a început să-şi exercite dominaţia de necontestat asupra lumii abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când s-a realizat această uniformizare. Pentru a putea străbate uriaşele spaţii care ne separau unii de alţii, trebuia să ne supunem ritmului pe care Timpul ni-l impunea… De fapt, raportul spaţiu-timp, aşa cum este perceput în timpul unei călătorii, ţine încă de domeniul iluziei, al prestidigitaţiei, ceea ce face ca de fiecare dată când revenim dintr-o călătorie să nu avem niciodată certitudinea de a fi fost plecaţi“.

Austerlitz este un subtil detectiv-filozof al pietrei, ca şi al timpului, un rătăcitor prin natura subtilă a continentului, pentru care stranietatea este elementul său predilect. El spune undeva în roman că şi-ar fi dorit să facă parte din „poporul itinerant“- evreii, desigur - aşa cum şi-l închipuia din câteva desene văzute pe când era copil şi pe care îi asemuieşte, într-o manieră la fel de stranie, cu acei oameni scunzi care populează locurile publice şi se lasă văzuţi doar de cei care au capacitatea de a vedea… morţii. Crede, în ciuda realismului său extraordinar, în poveştile spuse de un anume Evan, în vremea copilăriei sale, care afirmă că morţii care nu şi-au trăit viaţa cum trebuie se reîntorc în lume, dar mai… scunzi, din pricina experienţei morţii: „Experienţa morţii ne scurtează“.

Este romanul unei călătorii intelectuale intense, dar în genul unui policier de această factură, într-o Europă văzută ca imagine falsificată a acelei Europe profunde pe care geniul lui Austerlitz şi capacitatea extraordinară a naratorului o aduc în faţa ochilor unor cititori - cărora li se spune, subtil, că omul este nemuritor, chiar dacă „scurtat“, în ciuda atrocităţilor care au făcut din acest continent trufaş o hecatombă în secolul XX.